Critica de teatru feminină
în secolul 20

Se repetă mereu, decând lumea, că teatrul, spre deosebire de suratele sale artistice cum e literatura (inclusiv dramatică) ori artele plastice/vizuale (inclusiv filmul, fie el de ficțiune sau documentar), ba chiar și muzica (desigur, cea scrisă, nu interpretarea ei) e o artă efemeră prin însăși natura ei. I se alătură dansul și, mai nou, alte formule, combinate, de arte performative dăruite clipei. E adevărat. 

Privit din perspectiva efemerității sale, teatrul ar avea cea mai mare rată de perisabilitate dintre toate artele dar, cu toate acestea, oamenii care-l fac și înfăptuirile lor s-au bucurat și se bucură de o notorietate care, nu de puține ori, reușește să străbată timpurile. Iar asta se datorează criticilor (cronicari, istorici, teoreticieni) care, așa cum spunea cândva una dintre eroinele expoziției la care vă invităm, se doresc și adesea reușesc să reprezinte însăși „conștiința teatrului”.

Criticii de teatru - respectați, urâți, adulați sau ignorați – sunt mai efemeri decât efemerul însuși. Iar când e vorba despre citicii de teatru femei din România, harta memoriei teatrale îi/le condamnă adesea la invizibilitate. E un trist paradox, câtă vreme harta ca atare e o alcătuire care își datorează propria existență tocmai muncii lor pricepute și generoase.

Exceptând-o pe Otilia Cazimir și, la polul opus, pe profesoara Alice Voinescu, ambele desfășurându-și activitatea teatral în interbelic, niciuna dintre femeile critic ce fac obiectul expoziție nu și-au asumat opinii publice cu privire la feminism, nici nu s-au concentrat în mod vădit, în activitatea lor profesională, asupra creațiilor artistice ale regizoarelor, scenografelor ori actrițelor. Nu e, desigur, o întâmplare, câtă vreme această eschivă se regăsește și la cele care, spre părerea noastă de rău, nu au fost selectate, din rațiuni de concizie, în cadrul expoziției – și ne referim aici la universitare de excepție, ca Sorina Bălănescu ori Ioana Baciu Mărgineanu, cercetătoare ca Letiția Gâță, Anca Costa-Foru, Claudia Dimiu, Roxana Eminescu ș.a., ori la cronicare și jurnaliste cu o excepțională contribuție în analiza și orientarea valorică a dramaturgiei și spectacologiei de până la 1990, ca Natalia Stancu, Florica Ichim, Magdalena Boiangiu, Carmen Tudora ș.a. E o particularitate a vieții culturale din România comunistă faptul că discursul critic al profesionistelor din câmpul teatral se dorește și reușește să fie, cu încăpățânare, unul neutru: această caracteristică funcționează însă ca simptom ce trimite către două fenomene diferite, care se conjugă totuși fără rest.

Pe de-o parte, e vorba de reticența ideologică, consecventă, a politicilor românești de partid față de feminismul activist, văzut ca lipsit de obiect, deci politic facționist, câtă vreme egalitatea de gen e asigurată prin Constituție (o egalitate de gen dezechilibrată din start, câtă vreme femeia continuă să aibă aceleași responsabilități casnice, deci munca ei e dublă față de cea a bărbatului; ca să nu mai vorbim despre politicile criminale pro-nataliste implementate după 1966). Altfel spus, chiar dacă găsim, între 1945 și 1989, o destul de bogată serie de publicații și de rubrici dedicate femeilor, problematizările teoretice și, cu atât mai mult, dezbaterile referitoare la feminism, în diversele sale accepțiuni din a doua jumătate a secolului 20, sunt evitate cu obstinație, inclusiv în revistele culturale.

Pe de altă parte, e vorba de statusul femeii critic, într-o societate în care întregul eșafodaj axiologic e elaborat și dominat de bărbați: ca să poți fi admisă în jocul complex al autorității și valorilor, e cumva obligatoriu să „concurezi” pe același palier și să operezi cu aceleași valori, inclusiv la nivelul discursului. Altfel spus, să pui în umbră, sau să ignori programatic/profilactic, toate mărcile care ți-ar putea trăda curiozitatea, ori interesul problematic față de tematicile specific feminine. Dacă femeia dramaturg, femeia regizor ori scenograf, ca să nu mai vorbim de actrițe, își poate permite, măcar din vreme în vreme, să își transfere artistic propriile preocupări ori sensibilități, femeia critic e, din start, condamnată, de cele mai multe ori fără ca măcar să conștientizeze asta, la un soi de pseudo-obiectivitate de breaslă, în sine castratoare.

Expoziția pe care o deschidem aici încearcă să recupereze critic câteva dintre prezențele feminine marcante ale criticii teatrale, din interbelic și din perioada comunistă, pentru a corecta măcar parțial această nedreptate. Selecția de portrete, care nu are, desigur, pretenția lexicografică de a acoperi întregul peisaj, a fost organizată în trei categorii principale: relația dintre criticul de teatru și puterea politică, opțiunea pentru o carieră academică și contribuția criticilor femei de la revista Teatrul în efortul de coagulare teoretică cu privire la estetica modernă a regiei de teatru. Așa cum e lesne de anticipat, între cele trei categorii a existat în viața teatrală, în special în perioada comunistă, o inevitabilă interdependență – prin organizarea de simpozioane, conferințe, mese rotunde, anchete de presă etc. Vizitatorii virtuali ai expoziției sunt invitați să le identifice și să le exploreze.