Despre

Poeta americană Adrienne Rich invocă în eseul ei Când noi morții înviem: Scrisul ca revizuire o genealogie de voci poetice care au inspirat-o, dar și felul în care s-a despărțit de unele dintre ele sau a dialogat cu altele, încercând să-și găsească propriul loc, să înainteze pe propriul drum. 

De o asemenea genealogie avem și noi nevoie, în teatrul românesc, de această trezire, de această căutare a vocilor feminine, chiar și atunci – sau poate tocmai atunci - când acestea au fost amuțite cu mult timp în urmă. Fiindcă, spune Rich, „Re-viziunea (am decis să nu mă las încorsetată de limba română și am inventat un cuvânt nou pentru a traduce conceptul ”Re-vision”) – actul de a privi înapoi, de a vedea cu ochi limpezi, de a intra într-un text vechi dintr-o nouă direcție critică – este pentru noi, femeile, mai mult decât un capitol de istorie culturală: este un act de supraviețuire. Până când nu vom putea înțelege prejudecățile în care suntem scufundate nu ne putem cunoaște pe noi înșine. Iar această pornire spre auto-cunoaștere este, pentru o femeie, mai mult decât o căutare a identității: e parte din refuzul cu care ea întâmpină auto-distrugerea societății dominate de bărbați.”

Când am descoperit eseul l-am citit de trei ori. Prima dată nu mi-a venit să cred cum rezona în mine fiecare cuvânt, ca și cum aș fi mers pe un drum și aș fi descoperit semnele lăsate de altcineva în fața mea, firimituri de experiență și înțelegere și cele mai potrivite cuvinte și comparații pentru a le descrie și pentru a le așeza într-o genealogie de care aveam atâta nevoie ca să nu mă simt singură. 

A doua oară, după șocul recunoașterii, am citit eseul în lacrimi de recunoștință. Recitisem și eu, ca ea, de curând, O cameră numai a ei, de Virginia Woolf și observasem că tonul scriitoarei este reținut, doar că nu înțelesesem de ce. Rich explică perfect că acest ton, pe care mi-am dat seama, grație ei, că l-am abordat și eu adesea în scris sau când am vorbit în public, și l-am perceput folosit de multe alte femei, e rezultatul unui efort intens făcut de Woolf pentru a părea calmă, detașată, pentru a fi fermecătoare într-o cameră plină de bărbați gata să o judece. „Doar în câteva momente”, observă cititoarea atentă, „auzi pasiunea din vocea ei; ea încerca să fie la fel de calmă ca Jane Austen, la fel de Olimpiană ca Shakespeare, fiindcă așa credeau bărbații epocii că trebuie să sune un scriitor.”

A treia oară am citit eseul luând notițe, pentru a aplica această grilă a recunoașterii și recunoștinței în scrisul despre cercetarea în curs, Arhiva feministă de teatru FEM100. 

Această cercetare e gândită în echipă și tot în echipă se va desfășura, de-a lungul a aproape doi ani în care vom construi o genealogie feminină a teatrului românesc din ultimii 100 de ani. Ne-am ales un parcurs amplu, care străbate o istorie complicată, două războaie (primul și al doilea război mondial) și două revoluții (cea prin care armata roșie și-a consolidat dominația în această parte de lume, instalând o cortină de fier și declanșând apoi un Război rece) și se oprește într-un moment critic ale cărui urmări ne sunt încă neclare, pandemia. Toate aceste evenimente, la care femeile au fost mai degrabă martori decât forțe decizionale (cu foarte puține excepții) au schimbat fața lumii, iar aceste schimbări s-au reflectat și în teatru, care este – nu-i așa? – oglinda lumii. Dar cum s-a văzut lumea în oglinda teatrului din unghiul feminin al privirii? 

„Am fost învățată că poezia trebuie să fie universală, ceea ce însemna, desigur, non-feminină”, spune Rich și, din nou, ne recunoaștem în cuvintele ei. Fiindcă și despre teatru s-a spus decenii la rând, și încă se spune și azi, că trebuie să fie ”universal”, iar dacă ești suficient de bună – să-l scrii, să-l regizezi, să-l performezi și să-l analizezi critic, fără să se vadă că ești femeie, atunci vei avea succes. Dar este acesta oare, cu adevărat un succes pentru o femeie, sau e doar proba că ea știe la fel de bine ca bărbații să joace un joc inventat și condus de ei? 

FEM100 va spune poveștile unor femei care nu au fost reținute de către Istoria Oficială a teatrului românesc, sau care au rămas note de subsol ale acesteia, dar în egală măsură ne vom uita dintr-o nouă direcție critică, printr-o lentilă feministă, la personalități, evenimente și mișcări deja cunoscute ale acestei istorii, încercând să recompunem un traseu istoric care ne-a parvenit într-o formă simplificată, incompletă. E forma noastră de a ne cunoaște pe noi înșine, prin înaintașele noastre, dar și a de dărui mai departe, generațiilor viitoare, o cheie de înțelegere a diferențelor și, sperăm, de acceptare a acestora. 

Fiindcă, așa cum spune tot Rich, până când nu ne vom lăsa și furia să iasă la iveală, și lacrimile să curgă, nu vom fi noi înșine, în scris sau în teatru, pentru că „și victimizarea și furia încercate de femei sunt reale și au surse adevărate, peste tot în mediul din jur, sunt incluse în construcția societății. Ele trebuie să fie accesate și explorate de poeți, printre alții. Nu le putem nici nega, nici abandona. Ele sunt durerile nașterii noastre și noi suntem însărcinate cu noi înșine. Ne-am dezamăgi unele pe altele, ca scriitoare și ca femei, dacă am neglija sau am nega ceea ce este negativ, regresiv sau Sisific în lumea noastră interioară”.

Când ea spune „printre alții”, eu mă gândesc la artistele din teatru.