Dramaturgia feminină românească între 1920 și 1948
Curatoare: Anca Hațiegan

Dramaturgia feminină românească înaintea Primului Război Mondial: pionierele
Începuturile literaturii dramatice feminine românești coincid cu cele ale prozei feminine autohtone, lucru pe care l-am realizat răsfoind cartea Biancăi Burța-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică (2011). Volumul se deschide cu o trecere în revistă a precursoarelor prozei feminine interbelice, printre care Constanț(i)a Dunca-Șchiau, Maria Flechtenmacher, Sofia Nădejde sau Constanța Hodoș1. Or, aceste autoare au fost, totodată, pioniere ale dramaturgiei feminine românești, lor putându-li-se adăuga nume ca, în ordine alfabetică, Maria Baiulescu, Alice Basarab (Elvira Bogdan), Ana Ciupagea, Florica Coengiopol, Neli (Petronela) I. Cornea, Matilda Cugler-Poni, Maria Doboș, Maria Drăgan, Eufrosina Ion Adam, Elena Mureșanu, Ella Negruzzi, Maria Popescu, Riria (Coralia Xenopol), Maria H. Rosetti, Irina Sornea, Adelina Tăslăuanu, Elena Văcărescu, Zoe Verzea, Sofia Vlad-Rădulescu, Virginia Vlaicu și Adela Xenopol.
Întâietatea pare să îi aparțină Constanț(i)ei Dunca-Șchiau, autoarea pieselor Martira inimei, dramă în 5 acte (Buc., 1870), jucată (conform informațiilor de pe pagina de gardă) în 14 mai 1870, la Teatrul cel Mare din București (viitorul Național), și a comediei într-un act Motiv de despărțenie sau Deputatul mut (Buc., 1871), reprezentată la Teatrul „Pastia” din Iași în 18902. Mariei Flechtenmacher i se jucase un tablou omagial, Recunoștința orfanului, încă în 1867, de către fetele aflate în grija Azilului Elena din București. Acesta a fost inclus de autoare într-un volum de Poezii și proză „dedicate pensionatelor din România” (Buc., 1871), în care se mai găsește și un vodevil într-un act, Gelozia orfanei.
Înainte de Marea Unire puține sunt femeile ale căror piese au fost reprezentate pe marile scene ale țării. De la proclamarea independeței României (1877) și până la sfârșitul Primului Război Mondial, doar Ana Ciupagea (cu Noaptea de Paște și Actul al V-lea), Constanța Hodoș (cu Aur și Mântuire), Maria H. Rosetti (cu Valurile iubirei), Claudia Millian (cu Masca) și Ella Negruzzi (cu O viață pierdută) s-au regăsit pe afișul Teatrului Național din București3. La acestea se adaugă Carmen Sylva, adică Regina Elisabeta (cu Vârful cu dor, În ziua scadenței și Marioara), al cărei statut i-a îngăduit, bineînțeles, să se bucure de o atenție specială și de un tratament preferențial. Publicista de origine italiană Clelia Bruzessi a figurat și ea pe afișul Naționalului bucureștean cu o localizare (Căpitănia de un ceas).
Dramaturgia feminină după Primul Război Mondial: efervescență
Lucrurile s-au îmbunătățit vizibil în intervalul de la Marea Unire până la instalarea regimului comunist, dacă ne luăm după numărul de autoare dramatice autohtone jucate în această perioadă la Naționalul din capitală: Igena Floru (cu Fără reazem), Hortensia Papadat-Bengescu (cu Bătrânul și Lulu, dramatizare după romanul omonim al lui E. Lovinescu), Ticu Archip (cu Inelul, Luminița, Gură de leu și Maria Baskirtseff, prelucrare și adaptare după jurnalul scriitoarei cu același nume), Zoe Verbiceanu (cu Rikki-tikki-tavi și Nastratin Hogea), Lucreția Petrescu (cu Păcatul, Anuța, Puiul de lup și Joc primejdios), Ștefania Zottoviceanu (cu Ucenicul vrăjitor), Claudia Millian (cu Rozina, Șapte gâște potcovite, Vreau să trăiesc și Fericirea mea), Nella Stroe (cu Harap-Alb, dramatizare după basmul lui Creangă), Mărgărita Miller-Verghy (cu Prințul cu două chipuri, după o poveste de Eufrosina Pallă), Marietta Sadova și Lucia Demetrius (cu dramatizarea romanului Suferințele tânărului Werther, ultima revenind apoi cu Turneu în provincie), Adriana Kiseleff (cu Nu te iubesc), Aida Vrioni (cu Suflete în vâltoare), Lucia (și Aurel) Șerbănescu (cu Într-o vară la moșie), Sandra Cocorăscu (cu Surorile Aman și Când a iubit Loreley), Sorana Țopa (cu Călătorie-n întuneric) și Ana Luca (cu Pe drumul soarelui). Anul 1943 a fost unul de apogeu din acest punct de vedere, căci toate cele trei premii acordate de către comitetul teatrului pentru piesele reprezentate în stagiunea curentă le-au revenit unor femei: Sorana Țopa (cu Călătorie-n întuneric), Sandra Cocorăscu (cu Surorile Aman) și Ana Luca (cu Pe urma soarelui)4. (De notat că două dintre ele, Sorana Țopa și Ana Luca, erau angajatele Naționalului, în calitate de actrițe.)
Lista dramaturgelor active cu precădere în intervalul 1920-1948 este, însă, mult mai lungă. Pe lângă numele deja menționate, le mai amintesc, în ordine alfabetică, pe: Elena Aciu, Minerva Alexandrescu, Margareta Aligher, Anna Alteliu, Aralda Arad (pseudonimul Hortensiei Buzdugan), Laurenția Bacalbașa, Maria Băilescu, Maria Brebenaru (care semna mai toate piesele împreună cu Heraclia Dumitrescu), Ernestina Brădișteanu, Zoralia Bucureanu, Lucia Calomeri, Sarina Cassvan, Gabriela Călugăru, Ecaterina Cerchez, Agathe Cocoș, Eliza V. Cornea, Ionela Crețulescu, Elena Cupărescu, Liliana Delescu, Ernestina Dragomirescu, Maria Drăgan, Victoria Drossu, Mariana Dumitrescu, Maria Enăchescu, Coca Farago, Elena Farago, Alice Gabrieleanu, Veronica Graur, Profira Groholschi, Cecilia Halunga, Titela Haque, Lia Hart, Lia Hârsu, Lucreția Helgiu, Elena Herovanu, Rallu Iconomu, Maria Ortansa Ionescu, Sultănica Ionescu, Elena Isachievici, Silvia Langu, Irina Lecca, Elena Lungu, Emilia Marghescu, Lucia Mărculescu, Apriliana Medianu, Maria Neagu, Natalia Negru, Sabina Paulian, Paula Petrea, Aurelia Pop-Florian, Adina Popescu Piperescu, Florica Rădulescu, Izabela Sadoveanu, Profira Sadoveanu, Constanța Spirtaru, Henriette Yvonne Stahl, Alice P. Sturdza, Ana Gheorghe Tănăsescu și Gallia Tudor (pe numele ei real Galina Georgescu).
Dramaturge intrate în istoriile literare și teatrale
Marii critici literari ai perioadei, E. Lovinescu și G. Călinescu, au reținut, însă, pentru posteritate numai câteva nume de autoare dramatice, iar selecția lor valorică rămâne, în opinia mea, în mare parte, valabilă. Astfel, în Istoria literaturii române contemporane (1900-1937), discutând despre „evoluția poeziei dramatice după război”, Lovinescu se oprește la următoarele dramaturge: Igena Floru, Hortensia Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Lucreția Petrescu și Claudia Millian. La rândul său, G. Călinescu, în Istoria... sa, din 1941, se referă la dramaturgia scrisă de Hortensia Papadat-Bengescu, Claudia Millian, Igena Floru, Lucreția Petrescu, Ticu Archip, Lucia Demetrius.
În Literatura română între cele două războaie mondiale, publicată câteva decenii mai târziu, între 1972 și 1975, Ov. S. Crohmălniceanu nu reține, în schimb, în secțiunea dedicată dramaturgiei (din volumul al III-lea), nici o femeie-dramaturg. Singurele referiri la literatura dramatică feminină apar în volumul despre proză, acolo unde criticul discută opera Hortensiei Papadat-Bengescu și a lui Ticu Archip. În schimb, I. Negoițescu, în Istoria literaturii române, vol. I (1800-1945) (1991), nu discută defel dramaturgia feminină dintre cele două războaie mondiale. De asemenea, Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu (ed. I, 2008) nu conține nici măcar o mențiune cu privire la literatura dramatică feminină interbelică. De altfel, singura autoare comentată de către critic din această perioadă e Hortensia Papadat-Bengescu, dar doar în calitatea ei de prozatoare.
În ce privește istoriile teatrului și ale dramaturgiei, exceptând marea operă a lui Ioan Massoff, Teatrul românesc. Privire istorică (1961-1981), în opt volume, în care autorul înregistrează ce se întâmpla în teatre stagiune de stagiune (de la începuturi până în 1950), cea mai generoasă cu dramaturgia feminină românească e Istoria teatrului în România (1965-1973), publicată sub egida Academiei Republicii Socialiste România, lucrare alcătuită de un colectiv de cercetători avându-l în frunte, ca redactor responsabil, pe Simion Alterescu. Aici, selecția (din volumul al treilea și ultimul, acoperind perioada 1919-1944) le include pe: Lucreția Petrescu, Claudia Millian, Hortensia Papadat-Bengescu, Igena Floru, Ticu Archip, Sandra Cocorăscu, Ana Luca și Sorana Țopa. Este grupajul cu care am rezonat cel mai mult, după cum vor putea constata exploratorii acestei expoziții. Virgil Brădățeanu, autor al unei Istorii a literaturii dramatice românești și a artei spectacolului (1966-1982), tot în trei volume, se oprește (în volumul al II-lea, din 1978) la patru nume de autoare dramatice interbelice: Hortensia Papadat-Bengescu, Claudia Millian(-Minulescu), Lucreția Petrescu și Coca Farago. Iar Mircea Ghițulescu, în Istoria literaturii române. Dramaturgia (ed. II, 2008), scrie despre Aralda Arad, Claudia Millian, Lucreția Petrescu, Gallia Tudor și Sorana Țopa.
Merită amintită aici și antologia Dramaturgia românească în interviuri (1995-1997), în cinci volume, alcătuită de Mariana Vartic și Aurel Sasu, în care dramaturgii și dramaturgele figurează în ordine alfabetică, fiecare cu o fișă bibliografică a creației dramatice. Din perioada care ne interesează, sunt prezente aici următoarele autoare: Ticu Archip, Sandra Cocorăscu, Ana Luca, Margareta Miller-Verghi, Claudia Millian, Lucreția Petrescu, Sorana Țopa și Ștefania Zottoviceanu Rusu.
Ce veți găsi în această expoziție
În vederea alcătuirii expoziției de față m-am oprit la douăzeci de autoare dramatice cu piese apărute în volum, intenția inițială fiind să îi ofer publicului un mic dicționar de dramaturge active în România în perioada de la sfârșitul Primului Război Mondial și până la instalarea regimului comunist și, pe cât posibil, o antologie de texte dramatice semnate de aceste autoare. Proiectul s-a dovedit prea ambițios pentru posibilitățile tehnice și financiare ale echipei proiectului FEM100, așa că a trebuit să mă limitez la zece dramaturge pentru prezentările in extenso, iar pe celelalte zece să le prezint foarte pe scurt, cu speranța că voi putea valorifica ulterior întregul material adunat (dacă vom beneficia de finanțare pentru continuarea lucrului la Dicționarul multimedia al teatrului românesc, www.dmtr.ro, în coordonarea Cristinei Modreanu, cea care ne-a implicat și în proiectul FEM100).
Prin urmare, veți găsi în această expoziție, în secțiunea „Sub lupă”, prezentări extinse ale următoarelor dramaturge active în România în intervalul 1920-1948: Ticu Archip, Sandra Cocorăscu, Igena Floru, Ana Luca, Claudia Millian, Hortensia Papadat-Bengescu, Lucreția Petrescu, Gallia Tudor, Sorana Țopa și Aida Vrioni. Prin prezentare extinsă înțeleg o fișă de dicționar, cu repere biografice și bibliografice, fotografii, scurte descrieri de piese, texte dramatice și cronici, precum și link-uri la alte site-uri care conțin materiale legate de autoarea în cauză. În alcătuirea prezentărilor Soranei Țopa și a Aidei Vrioni am beneficiat de ajutorul criticului Ion Vartic (care și-a dat acordul să-i reproduc un articol de dicționar despre Sorana Țopa), respectiv al doamnei Monica Negri, de la Arhivele Naționale ale României (care mi-a furnizat date și materiale legate de Aida Vrioni). Criteriul principal de selecție a fost cel estetic, dar, în cazul Galliei Tudor, mărturisesc că mai atractivă decât opera ei dramatică mi s-a părut povestea vieții sale, pe care vă las să o descoperiți singuri, accesând pagina ce îi este dedicată.
Cu regret a trebuit să mă limitez la o prezentare pe scurt (vezi secțiunea „Din avion”) a următoarelor dramaturge: Elena Aciu (prolifică autoare de piese pentru copii), Aralda Arad (autoarea unei unice piese, exotice), Maria Banuș (care face trecerea spre dramaturgia realist-socialistă), Maria Brebenaru (altă autoare prolifică de piese pentru copii, semnate împreună cu colega ei, institutoarea Heraclia Dumitrescu), Eliza V. Cornea (autoare de piese religioase), Lia Hârsu (autoare de piese pentru copii), Magda Isanos (autoarea unei unice piese, o dramatizare după romanul Crăișorul Horia al lui Rebreanu, scrisă în colaborare cu soțul ei, scriitorul Eusebiu Camilar), Adina Popescu Piperescu (autoare de piese istorice în versuri, fiică a lui Nicolae V. Piperescu, scriitor minor la rândul său, căzut eroic în luptele din Primul Război Mondial), Alice Sturdza (actriță, parteneră de viață și de scenă a lui Petre Sturdza, dar și autoare dramatică și (mai) interesantă memorialistă) și simpatica Zoe Verbiceanu (excelentă traducătoare și adaptatoare, autoarea unor comedii inspirate de Cărțile junglei și de poveștile despre aventurile lui Nastratin Hogea). Prezentările „din avion” conțin date despre anul nașterii și al morții autoarei în cauză (în caz că le-am putut obține), o fotografie (fie tip portret, fie de copertă, când nu am reușit să identific nici un portret al autoarei), lista pieselor tipărite și link-uri la texte dramatice, în măsura în care acestea sunt disponibile online.
Din cele douăzeci de autoare prezente în expoziție, unsprezece figurează în Dicționarul general al literaturii române, publicat sub egida Academiei Române, și/sau în Dicționarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu. E vorba de Ticu Archip, Igena Floru, Claudia Millian, Hortensia Papadat-Bengescu, Lucreția Petrescu (prezentă doar în Dicționarul general...), Sorana Țopa, Aida Vrioni (doar în Dicționarul general...), dintre cele incluse în secțiunea „Sub lupă”, și de Maria Banuș, Lia Hârsu (doar în Dicționarul general...), Magda Isanos și Zoe Verbiceanu, dintre cele din secțiunea „Din avion”.
Poate e interesantă pentru vizitator și informația că trei autoare dintre cele prezente în expoziție, și anume Aralda Arad, Adina Popescu Piperescu și Gallia Tudor, nu au fost reprezentate niciodată. (Un act dintr-o piesă a Galliei Tudor a fost, totuși, jucat, de niște elevi, în 2019, la Sibiu.) Nici piesele Mariei Banuș de dinainte de 1949 nu au fost vreodată reprezentate. Alte dramaturge dintre cele incluse în expoziție, în principal autoarele de piese pentru copii, au fost reprezentate doar de către eleve și elevi sau de amatori.
Considerații finale
Las considerațiile critice pentru altă ocazie. Prin această expoziție mi-am propus, în primul și în primul rând, să îi dau eventualului vizitator o idee despre bogăția și diversitatea dramaturgiei feminine din perioada avută în vedere. Aceasta se pretează la analize de tot felul: tematice, stilistice, sociologice ș.a.m.d. Pentru aceasta, teritoriul dramaturgiei feminine românești trebuie, însă, mai întâi, cartografiat, căci el e, încă, în mare parte, teritoriu necunoscut și, pe nedrept, ignorat, deși extrem de fertil.
-
Bianca Burța-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, București, Cartea Românească, 2011, pp. 16-19.
-
Carmen Daniela Caraiman – în Aspecte ale dramaturgiei feminine românești (București, Editura Pro Universitaria, 2012, p. 13), după știința mea, prima lucrare dedicată dramaturgiei feminine de la noi – o menționează printre înaintașe și pe „Ioane Răducănescu”, cu piesa Căsătoria Escelenței Sale Comptelui Frideric de Hohenzollern Fiul Altesei Sale Conradin VII (Iași, 1870). În catalogul BCU Iași, piesa aceasta figurează, însă, sub numele Ioan Răducănescu.
- Vezi „Piese românești jucate la Teatrul Național – De la 1877 până azi –”, în Rampa, 18, nr. 5204, luni, 22 mai 1935, pp. 3-4.
- Ibidem. Vezi și Ioan Massoff, Teatrul românesc. Privire istorică, vol. VII-VIII, București, Editura Minerva, 1978, 1981.