Volumele de cronici teatrale acoperind perioada 1965-1977, procentul de articole dedicate spectacolelor create de femei regizor este de sub 18%¹.

Dincolo de aspectul cantitativ, analiza spectacologică reflectată în aceste cronici incluse în volume avansează o stereotipizare a receptării critice a intervenției regizorale și marginalizează explicit calitățile tipic feminine ale montărilor din această perioadă (le consemnează, dar le minimalizează sau chiar le desconsideră). În lipsa unor înregistrări ale spectacolelor respective, doar consemnările criticilor de teatru constituie baza refacerii traseului regizoral feminin de dinainte de 1989, în special în deceniile 60 și 70, iar numărul mic de cronici existente despre spectacolele regizoarelor din această perioadă se vede din perspectiva de azi ca o formă de discriminare implicită, o alta fiind analizarea creațiilor lor printr-o grilă masculinizată, cu sau fără intenție. 

În ciuda discursului public oficial în care femeile erau constant declarate „egale cu bărbații”, în lumea teatrului exista un blocaj cu privire la promovarea acestora, dar și unul al receptării critice. Cronicile apăreau mai întâi în periodicele culturale ale vremii, care erau toate conduse de bărbați, iar unele dintre ele erau mai apoi publicate în volum. 

Ca să înțeleg mai bine cum erau selectate spectacolele despre care se scria și de ce atât de puține dintre producțiile despre criticii scriau în epocă erau semnate de femei, i-am pus câteva întrebări criticei de teatru Ana Maria-Narti², activă în acea perioadă. Din răspunsurile ei reiese că în redacție femeile erau tratate egal cu bărbații din punct de vedere profesional, dar și că redactorii erau trimiși de conducerea revistelor să vadă anumite spectacole. „La revista Teatrul ne bucuram de o relativă libertate, trăiam în anii 60 un fel de armistițiu politic câtă vreme Ceaușescu se lăsa convins de Dubcek. De fapt, revista era în întregime condusă de femei: împreună cu Ileana Popovici, Mira Iosif, Valeria Ducea ne împărțeam subiectele viitoarelor numere. Șefii erau bărbați, Șelmaru și Tornea - dar ei erau foarte încântați dacă noi, doamnele din redacție, ne conduceam singure.”³

Narti, care a colaborat cu săptămânalul Contemporanul și lunarul Teatrul în perioada 1958-1970 nu-și amintește exact cum se făcea „repartizarea cronicilor”, dar e de presupus că această decizie cu privire la care erau spectacolele demne de a fi văzute și consemnate în cronici era luată în principal de către conducătorii revistelor. Cronicara presupune că o explicație pentru numărul mic de regizoare remarcate stă chiar în organizarea internă a teatrelor în timpul comunismului: „De ce absolventele claselor de regie nu se bucurau în teatre de relativa libertate și de dreptul de a se  conduce singure, de ce nu aveau privilegiile noastre din presă? Cred că explicația poate fi găsită în rutinele teatrelor. În viața teatrală de la noi și de pretutindeni, regizorii erau bărbați. Fenomene ca Arianne Mnouchkine sunt rare excepții în anii 60. Îmi închipui că cei mai mulți directori de teatru acționau conform rutinei - o forță majoră destructivă în teatru – când hotărau planurile de muncă ale stagiunilor. Nici măcar nu le trecea prin minte să pună la conducerea unui spectacol o femeie-regizor. Asemenea automatisme sunt greu de analizat deoarece purtătorii lor nu înțeleg cum și de ce acționează într-un anumit fel.”⁴

Un aspect important era și dinamica de putere dintre femeile și bărbații care lucrau în redacțiile culturale ale vremii. Dacă profesional se pare că exista un respect reciproc, o altă dimensiune a vieții de redacție era chiar ”condiția femeii” ca obiect erotic, care de cele mai multe ori devenea un obstacol în calea afirmării profesionale. Când nu ești luată în serios pentru valoarea ta profesională și umană, ci ești văzută mai degrabă ca un accesoriu necesar, mai ales că trebuie respectate directivele de partid care prevăd ca femeile să aibă un „loc la masa presei”, e mai greu să-ți demonstrezi valoarea profesională. Același lucru era valabil și pentru celelalte meserii din teatru. 

Ana Maria Narti își amintește: „Daca scriu despre poziția femeii în lumea scenei scriu mai ales despre atitudinea de  superioritate automată a multor bărbați din profesiunile teatrale. Cred că nici nu își dădeau seama că ne priveau pe noi - femeile din teatru - ca obiecte inferioare ale sferei erotice. Profesional, eram de multe ori acceptate colegial și fără prejudecăți; dar în același timp ne vedeau ca pradă a poftelor și ca obiect al glumelor cu dublu înțeles.”⁵