În România, fie că e vorba de cea de la început de secol, fie că e vorba de perioada comunistă sau post revoluție, în spatele fiecărui proiect cultural major, repertoriu bine alcătuit sau festival impecabil realizat s-a aflat unul sau mai mulți secretari literari. Intelectuali de prima mână au avut grijă să se constituie în legături: între direcțiune și scenă, între public și spectacol, între regizor și actori. Și, ca orice legătură trainică, a rămas invizibilă. Și discretă. Atât de discretă încât după anii 2000 este amenințată cu dispariția. Aflat mereu într-un con de umbră, secretariatul literar este, în fapt, liantul istoriilor teatrelor. În decursul a o sută de ani această meserie a suferit diverse transformări sau reale zguduiri: desființarea studiilor de specialitate în comunism, înființarea după revoluție, fără un statul clar, a reprezentat poarta de intrare în teatre pentru mulți artiști care au ocupat fotoliul de secretar literar pentru un an sau doi până la mutarea pe post de actor/actriță ”când vine vorba de reduceri, acolo se poate renunța cel mai ușor la angajați” (Victoria Balint, Ariel din spatele scenei, pagina 15)

S-a încercat definirea exactă a fișei postului secretarului literar de la Ioan Massoff (Istoria teatrului național 1877-1937) la anchetele apărute în revista Teatrul azi ( Ana Maria Narti în 1968 și 1969, Carmen Bărbulescu și Cipriana Petre în 1995, Magdalena Boiangiu în 1997) până la volume dedicate precum Ariel din spatele scenei (2021). Toată lumea e de acord că e esențial să existe în teatru, nimeni nu se luptă pentru el. De regulă beneficiarii premiilor și recunoașterii publice sunt actorii, regizorii, scenografii, coregrafii, compozitorii. În spatele lor se află, discret, fără să le placă să vorbească despre ei înșiși, secretarii literari care au contribuit la alcătuirea unui repertoriu, a unei distribuții, au ținut un jurnal de repetiții sau au semnat dramaturgia unui spectacol, au realizat caietul program al spectacolului și au lucrat, alături de scenograf, la afiș. Au promovat spectacolul și l-au înscris în festivaluri. Au vorbit despre el de câte ori au avut ocazia și apoi l-au arhivat cu atenție. Și au corespondat ani mulți cu artiștii.

Dacă inițial această poziție a fost ocupată de bărbați – Ioan Massoff, B.Elvin, în timp balanța a înclinat înspre femei, fiind o meserie în spatele căreia „îți poți ascunde timiditățile”. În acest moment, în România, secretariatele literare sunt ocupate în procent de 90% de femei. 

Dincolo de necesitatea de a explica și salva această meserie, de a o scoate la rampă, motivația principală a realizării acestei expoziții rezidă în curiozitatea legată de îmbinarea orelor de muncă în teatru cu viața personală. Cu un program care presupune prezența la repetiții uneori până noaptea târziu, cu sâmbăta sau duminica zi de premieră și ziua de luni liberă, femeile care au ocupat aceste poziții în teatre au avut de navigat între obligațiile de serviciu și cele de familie. Căsătoriile în afara teatrului, cu oameni cu „program normal”, școala copiilor, viața, s-a desfășurat oare după alte legi? Aceasta este una dintre întrebările la care invităm vizitatorii să găsească răspunsuri în această expoziție.