Arhive

Arhivele reprezintă memoria teatrului. Din păcate, În România, situaţiile din teatre sunt diverse, de la excepţionale la tragice. Fiecare teatru are sau nu are arhivă în funcţie de situaţia în care a avut un secretar literar care să le păstorească sau nu. Arhiva cuprinde dosarele de spectacole, textele – în varianta originală şi de scenă, fotografii, martori, exemplare de texte cu notiţe şi câte şi mai câte comori. La Teatrul Regina Maria din Oradea Elisabeta Pop a construit o arhivă impresionantă. La Constanţa Anaid Tavitian a pierdut-o pe a ei. Aceste două extreme sunt simptomatice pentru starea actuală a istoriei teatrului românesc.

Anaid Tavitian: Arhiva este patrimoniul teatrului, este memoria, inima unui teatru. Arta teatrului este mirabilă, dar fulgurantă. Momentul unic, de grație, care este spectacolul de teatru trebuie și poate fi fixat în memoria culturală a unui oraș, a unei țări, printr-o arhivă. O arhivă care să cuprindă: afișe, caite-program, fotografii, cronici, texte de piese (dacă au fost jucate în premieră absolută). La venirea mea în teatru am găsit o arhivă foarte bine organizată datorită secretarului literar Georgeta (Pațai) Mărtoiu. Toate materialele erau păstrate în niște mape mari (confecționate în atelierele teatrului și așezate ca niște cărți în rafturile bibliotecii. Fiecare mapă avea un număr ce se regăsea într-o listă (astfel știam ce spectacole cuprinde fiecare mapă). Fără această arhivă nu aș fi putut scrie monografia Teatrului de Stat Constanța  ”Thalia est Ponto, la cumpănă de mileniu”, ed. Muntenia Leda, Constanța 2001 sau monografia Teatrului de Păpuși Constanța ”Metamorfoza unui vis”, ed. Ex Ponto, Constanța, 2012. Teatrul de Stat, după anul 2004 a trecut prin furtuni administrative (a fost desființat și reorganizat de două ori, i-a fost schimbat sediul) și arhiva s-a pierdut. 

Mona Caiţa: Arhiva e nucleul secretariatului literar, comoară și sursă de inspirație. Prețuiesc tot ce s-a păstrat de-a lungul anilor, am găsit universuri, am descoperit oameni, am organizat expoziții frumoase inspirată de afișele, caietele program și fotografiile din arhivă și le sunt recunoscătoare celor care au îngrijit-o înaintea mea. Arhiva păstrează povestea spectacolelor stagiune după stagiune, tinerețea și maturitatea artiștilor, trecerea, rolul și rostul lor în teatru. Păstrează ordonate în cutii sau stocate pe hard-uri tot ce se poate păstra din acest univers atât de tributar clipei, atât de efemer. Mă bântuie mereu ideea că tot ce ordonez în arhivă, cât de consecvent și meticulos mă lasă timpul, sunt singurele mărturii pentru ochii și curiozitatea generațiilor următoare și spun povestea lucrurilor care se întâmplă acum și care își ocupă rând pe rând locul în istoria acestui teatru.

Roxana Croitoru: Când am preluat biblioteca teatrului în anii ’90, erau puse pe rafturi claie peste grămadă piese publicate sau scrise de mână sau dactilografiate, cărţi, fotografii din diverse spectacole, albume de premieră, afişe din stagiunile de început legate, cele contemporane erau depozitate în suluri în camera de sub lei. Am început să le ordonez şi, de multe ori, nu găseam fotografii dintr-un spectacol sau lipsea textul piesei. Mă plângeam acasă. Aşa cum am mai spus, părinţii mei au fost actori ai Naţionalului. Tata mă contrazicea. Îmi spunea să caut în marele cufăr al actorului Miluţă Lapteş, cufăr în care s-a depozitat arhiva teatrului la cedarea Ardealului şi cu care au fost în refugiu la Timişoara şi toate materialele, spunea el, s-au întors intacte la Cluj după Marea Unire. Cufărul nu mai era de mult, cum de mult nu mai era nici nenea Miluţă... Am reuşit să refac şi să umplu golurile, să cotez cele unsprezece mii de titluri din bibliotecă, iar în ultimii ani petrecuţi în teatru am început digitalizarea afişelor şi a fotografiilor de spectacol cu dedicatul nostru fotograf Nicu Cherciu. Prin natura lucrurilor, trăind într-o familie de actori am fost şi mai sunt o istorie vie a multor decenii din istoria Naţionalului. O istorie orală. Ori oamenii au o trecere scurtă în ani în raport cu viaţa unei instituţii. De aceea arhiva unui teatru este cea care este mărturia în timp a tot ce a trăit acolo, oameni şi evenimente. Oferă un spaţiu amplu nu numai al memoriei teatrului repectiv, o reverenţă faţă de cei care au fost, ci şi un bogat material informativ. Nu mă refer la o copiere a celor din vechi, ci la ideile, la imaginaţia stimulată pentru un nou spectacol atunci când priveşti expresia unui actor într-un anume rol sau schiţele de decor sau costume. Spectacolul de teatru, efemer, trăieşte un timp în memoria celor care l-au creat şi al celor care l-au aplaudat. Peste ani, mărturia o reprezintă arhiva teatrului. Secretarul literar e dator să arhiveze şi să păstreze cu acribie textul original şi textul care se rosteşte pe scenă, fotografiile din spectacol, filmul spectacolului, dacă el există, afişul, caietul de sală, schiţele de costume, schiţele de decor, muzica originală sau ilustraţia muzicală, cronicile  spectacolului. Arhiva este memoria unui teatru. O dovadă în plus că arhivele sunt necesare, sunt arhivele de mare valoare, fabuloase ale instituţiilor de spectacol de renume în întrega lume ca Opera din Viena sau Comedia Franceză din Paris.