Generația postbelică
(1964-1969)
Le caut urmele în arhive, scotocesc ARCANUM (ce bine că există!), dar urmele sunt puține. În anchetele despre tineri regizori, destul de des publicate, majoritare sunt vocile masculine. După o pauză de aproape 10 ani în care nu au ieșit din școală noi regizori profesioniști – între 1958 și 1963 secția de regie a fost desființată, reînființată în 1964, cu prima serie absolvind în 1968 – seriile noi de regizori din 1968, 1969, 1970 au „izbucnit” cu o energie proaspătă, într-un moment istoric definit de schimbare, în multiple sensuri, peste tot în lume.
„Sintem printre foarte puţinele ţări din lume care au cunoscut în teatru fenomenul intrării impetuoase a tinerilor in profesie”, scria Ana Maria Narti în Contemporanul, în 1969, cu puțin înaintea desfășurării la București a Reuniunii Internaționale a ITI consacrată dezvoltării tânărului regizor. Ocazia a generat aducerea în prim-plan a unor tineri care fie încă studiau regia, fie abia absolviseră, remarcați fiind prin exemenele de final de an și/sau prin primele lor producții profesioniste. Majoritatea bărbați. Cele doar câteva tinere regizoare – Anca Ovanez (singura din promoția 1968), Gina Ionescu (care, deși cea mai mare ca vârstă, a absolvit abia în 1969 din motive care vor fi dezvăluite mai încolo), Nicoleta Toia și Magda Bordeianu (ultimele trei colege de an, absolvente în 1969).
Intrate la fel de „impetuoase” în profesie, regizoarele își pierd urma încet-încet, fie prin plecarea din țară (Anca Ovanez, Magda Bordeianu), fie prin autoexilare în interiorul meseriei (Gina Ionescu încetează să mai monteze și continuă să predea la Institutul de Teatru, coordonând spectacolele tinerilor viitori regizori), fie cedând propriilor demoni (despre stările depresive ale Nicoletei Toia am găsit indicii în dosarul ei de urmărire din arhiva CNSAS și am scris în Teatrul ca rezistență)1 .
Dincolo de spectacolele lor, pe care încerc să le reconstitui din cronici – misiune într-un fel imposibilă, dar care aduce, totuși, la suprafață, fragmente din gândirea lor artistică, dar și din filosofia lor de viață – caut detalii despre viața lor personală, despre greutățile pe care le aveau ca artiste femei, despre raporturile lor cu societatea epocii, cu breasla teatrală, dar și cu propriile familii și cu rolul lor în interiorul acestora. Sub umbrela mai largă a rolului supra-dimensionat pe care femeile trebuiau să-l joace – mame, fiice, soții, colege de muncă, animatoare ale vieții private și publice. Mă întreb cum se gândeau ele la aceste roluri? Cât de greu le era să jongleze cu ele, menținându-și la o cotă înaltă și creația artistică? Cum se regăseau aceste roluri reflectate în spectacolele create?
În același timp, îmi propun să ignor „directivele” conform cărora critica „obiectivă” – există oare așa ceva? – nu ar trebui să se intereseze de viața privată a artiștilor, fiindcă aceste „directive” sunt și ele responsabile de căderea în uitare a acestor creatoare. Experiențele lor de viață sunt filtrate în spectacolele lor, emoțiile și sensibilitatea lor le traversează opera fără graniță între ceea ce au trăit și ceea ce au creat, iar acesta – fără să fie un atribut exclusiv feminin – este unul dintre elementele constitutive ale operei artistice feminine.
Gina Ionescu și Nicoleta Toia nu au avut copii, nici familii. Viețile lor personale sunt mai degrabă deșertul din care încercau să scape găsindu-și refugiul în munca la scenă și/sau în școală. Magda Bordeianu are o fiică, interesant fiind faptul că aceasta i-a urmat în meserie, studiind tot regia și urmându-și mama și în domeniul educațional, unde aceasta s-a reinventat după emigrarea din România comunistă.
Vieți întrerupte. Vieți pierdute. Vieți luate de la capăt. Vieți feminine.
Și totuși, urmele lor, deși puține, vorbesc despre o anume demnitate, o verticalitate la care nu au renunțat, în ciuda greutăților.
Note de subsol
-
Cristina Modreanu – Teatrul ca rezistență. Oameni de teatru în arhivele securității, ed. Polirom 2022, pg 132
