Drumul exilului
(1971-1989)

A trecut destul de mult timp de la schimbarea de regim din 1989, timp în care s-a vorbit și s-a scris enorm despre exilul marilor artiști din teatru care au lăsat scenele pe care se afirmaseră déjà și, nemaiputând suporta regimul comunist, au plecat să caute o viață profesională și personală mai bună, reușind în prea puține cazuri. Sau, în cel mai bun caz, reușind cu viața personală și mai puțin cu cea profesională. S-a scris, însă, mai puțin despre parcursul care i-a dus în acea direcție pe artiștii români înainte de a părăsi România, mai exact despre transformările interioare prin care au trecut mai mult sau mai puțin conștient, despre frustrările artistice, despre cedările sistematice acumulate până când să fie înlocuite de o decizie atât de drastică, așa cum este dizlocarea din cultura în care te-ai format și, în multe cazuri, te-ai afirmat deja. Cu alte cuvinte, s-a scris prea puțin despre cum a arătat drumul exilului din perspectivă intimă, personală. Merită să ne uităm puțin mai atent la acest drum interior, fiindcă el seamănă incredibil de mult cu parcursul unor creatori din generațiile tinere, unii născuți după 1989 și care, din motive incredibil de similare, s-au înscris pe o traiectorie similară. Nu se mai numește exil, fiindcă în lumea de azi drumul poate avea și întoarcere (cel puțin deocamdată). Dar frustrările artistice, cedările sistematice sau, după caz, revoltele în fața unui sistem care disprețuiește munca artistică și caută să anihileze spiritul critic sunt la fel. Iar rezultatul e același: dizlocarea din propria cultură.

Revenind la cei care au plecat înainte de 1989, știm multe despre cei care au reușit în mod spectaculos, cum ar fi Andrei Șerban, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei sau, dintre critici, George Banu ¹. Știm mai puține despre cei care au continuat, cu eforturi imense, să-și facă meseria fără să atingă statutul de vedetă. Totuși, aproape toți cei despre care s-a scris sunt bărbați. Atunci când pleci din cultura ta încercând să te salvezi profesional și să-ți salvezi și familia, femeile investesc dublu, în două direcții – atunci când nu renunță la prima ca să reușească pe deplin cu a doua – în timp ce bărbații se pot concentra mai bine asupra realizării profesionale. E un fapt, atât de banal încât pare că nici nu mai merită semnalat. Dar cum rămâne cu acele creatoare al căror talent a fost consumat de acest „fapt banal”? De memorializarea lor cine se ocupă? Nu ne întrebăm nici un moment de ce dintre toți artiștii plecați în exil nu e consemnat în istoria teatrului românesc recent nici un nume de femeie? 

Un caz excepțional, despre care s-a vorbit prea puțin, este acela al regizoarei Magda Bordeianu, care a luat drumul exilului în 1981 și a reușit să păstreze un echilibru atât în viața profesională – a fondat o școală de teatru la Mainz, dar și o școală de creatori de măști recunoscute de Ministerul Învățământului din Germania, pe care le-a condus până la pensionare – cât și în cea personală – fiica ei a studiat tot teatrul și a devenit regizoare și profesoară. Magda Bordeianu trăiește și azi la Meanz, vizitează din când în când Timișoara natală și e bunica a trei nepoți. Dar amintirile din anii debutului, când a fondat Teatrul studențesc din Pod – 1967-1969 - și al primelor succese majore în teatru – anii 1970 – sunt încă cele mai vii și nu au părăsit-o niciodată. 

Note de subsol

1. Vezi profilul acestor artiști din Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc www.dmtr.ro