Lili Poór

Lili Poór: prezență scenică în epoci schimbătoare

Gradul de documentare al unei cariere actoricești este indicat, înainte de toate, de existența unui repertoriu și a unei evidențe sistematice a rolurilor interpretate, de prezența unor monografii biografice cu abordări și finalități diferite și, ca sprijin suplimentar, de eventuala existență a unei ediții critice a scrierilor sale; în cel mai bun caz, s-a păstrat și moștenirea sa manuscrisă, cercetabilă ca fond distinct; de asemenea, obiectele memoriale, fotografiile etc. legate de cariera sa pot fi regăsite în colecții publice sau private. 

Deși numele lui Lili Poór este cunoscut, în mediul restrâns al specialiștilor, prin câteva dintre interpretările sale, memoria teatrală concretă a prestațiilor ei mai trăiește astăzi doar în foarte puțini spectatori (ultima sa apariție pe scenă a avut loc în 1959). În conștiința publică, ea s-a fixat mai degrabă ca soția lui Jenő Janovics (regizor de teatru și film al cărui cult este în continuă creștere), aproape ca un fel de „anexă decorativă” a celebrului soț. Poór poate fi văzută și în câteva cadre de film mut rămase, ceea ce nu este lipsit de relevanță, căci în perioada apariției filmului mut ea încă nu era soția lui Janovics. Însă această raportare cultică, ca resursă simbolică de ordin social, are capacitatea de a reconfigura retrospectiv întreaga biografie a lui Lili Poór: îl scoate în evidență pe Janovics, lăsând-o pe Poór în umbră.

Actriței nu i s-a alcătuit un catalog al rolurilor interpretate; iar, după cunoștințele mele, nici o colecție publică nu păstrează arhiva sa personală sau corespondența; există însă mai multe fotografii din diferite etape ale carierei sale în colecțiile de teatru (la Biblioteca Națională Széchényi / Országos Széchényi Könyvtár, la Muzeul și Institutul Național de Istoria Teatrului din Budapesta / Országos Színháztörténeti Múzeum és Intézet, precum și în Colecția Documentară al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, iar date și documente dispersate se regăsesc în fondul Janovics din moștenirea Jordáky, aflată în posesia Societatății Muzeului Ardelean / Erdélyi Múzeum-Egyesület.

Până acum, cel mai amplu studiu asupra acestei cariere rămâne cel de cincizeci și două de pagini al lui Lajos Jordáky, redactat încă din timpul vieții actriței, în august 1958. Punctul său forte constă în cunoașterea directă a anumitor etape ale carierei, în relația personală cu actrița și cu soțul acesteia; totuși, textul este constrâns de frazeologia ideologică a epocii și de autocenzura impusă de așteptările autorităților vremii. Studiul a apărut în 1971 la Kriterion, în volumul Janovics Jenő és Poór Lili (1971, p. 83–137).

Narațiunea lui Jordáky abordează cariera pe segmente de circa un deceniu: primul deceniu clujean (1910–1919) este numit „anii de ucenicie”, caracterizați printr-o viață privată rece și retrasă; anii ’20 se disting prin acceptarea unor turnee în orașe din Transilvania și, uneori, prin hărțuirea de către serviciul de siguranță al statului român, Siguranța, sub acuzația de spionaj; anii ’30 marchează perioada excluderii de pe scena clujeană; în anii ’40, în 1943, guvernul maghiar o numește membră pe viață a Teatrului Național din Cluj (Kolozsvári Nemzeti Színház), dar, după numai o jumătate de an, nevoită să fugă împreună cu soțul ei de origine evreiască și supraviețuiește la Budapesta ascunzându-se de Gestapo. În narațiunea lui Jordáky, perioada care începe în 1945 aduce pentru ea o adevărată „renaștere” a activității artistice, în care reușește să interpreteze cu succes personaje cu totul diferite de rolurile sale anterioare.

Originea sa intelectuală, de clasă mijlocie sau chiar înaltă burghezie, și rețelele familiale păreau să-i fi trasat dinainte drumul spre interpretarea unor roluri de doamne aristocrate sau de femei rafinate, fascinante, devenind o excelentă creatoare a acestui tip de personaje. Acest tip de rol, desemnat prin ceea ce pe atunci se numea actor de salon (un gen astăzi ieșit din uz), era deosebit de apreciat la sfârșitul secolului al XIX-lea. Era vorba de actori și actrițe care, prin simpla lor apariție scenică, reușeau să creeze și să aducă pe scenă atmosfera autentică a aristocrației.

Din certificatul de căsătorie al părinților reiese că provenea dintr-o familie asimilată, de confesiune catolică-unitariană. Tatăl și-a maghiarizat numele din Preller în Poór; pe linie maternă era nepoata lui Kommermayer Károly, primarul Budapestei. La naștere a fost înregistrată la Budapesta cu numele Lili Livia, conform certificatului de botez născută la 16 aprilie 1890. Jordáky consideră însă anul 1886 ca fiind anul nașterii. Apariția ei princiară, vocea cu rezonanțe muzicale și dicția clară au devenit semnele distinctive ale întregii sale cariere. Mulțumită înregistrărilor radiofonice păstrate, vocea sa poate fi auzită și astăzi.

Ce fel de conexiuni și noduri se dezvăluie din documentele legate de viața lui Lili Poór, care nu sunt neapărat amprente directe ale activităților sale artistice? Cum ni se dezvăluie astăzi gesturile și prezența ei artistică și socială, și cum putem recompune, din aceste urme, țesătura existenței sale?