Dida Solomon
11 septembrie 2025
Lili Poór
13 octombrie 2025Maria Ventura
Bio
n 1886/1888? – m 1956 Paris
Ocupație:
actriță de teatru și film
directoarea Teatrului Maria Ventura 1929-1934
Una dintre cele mai impozante figuri ale teatrului românesc și francez din perioada interbelică, Maria Ventura fost un fenomen artistic ale cărui valențe depășesc granițele unui simplu destin de actriță. Viața ei, marcată de o dăruire totală în slujba artei teatrale, de succese răsunătoare și de momente de profundă umanitate, merită o analiză care să surprindă complexitatea unei cariere de excepție.
Maria Ventura este singurul copil al actriței de origine evreiască Lea Fanșeta Vermont și al dramaturgului și jurnalistului Grigore Ventura, ambii membri ai colectivului Teatrului Național din București. Crescută în apropierea lumii scenei, Maria dezvoltă încă din copilărie un temperament vioi, uneori năzdrăvan, și își manifestă devreme înclinația pentru teatru, calități remarcate și susținute de părinții săi. La doar 9 ani, Maria suferă o pierdere dureroasă: mama ei, Fanșeta, moare subit din cauza unei afecțiuni renale nediagnosticate. Moartea acesteia lasă în urmă un soț împovărat de griji și o fetiță ce abia depășește copilăria mică. Adolescența Mariei este marcată de prezența unor guvernante severe și lipsite de tact pedagogic, dar și de influența vie a saloanelor culturale bucureștene frecventate de tatăl ei și de unchiul său matern, pictorul Nicolae Vermont, unde era adesea invitată să recite fragmente din dramaturgia clasică. În acest context, se dezvoltă o legătură afectivă profundă între Maria și tatăl său, o relație construită pe afecțiune sinceră și reciprocă.
Dedicat educației și formării fiicei sale, Grigore Ventura nu ezită să-i susțină visul de a urma Conservatorul de Artă Dramatică din București, deși Maria avea 13 ani, vîrsta minimă de acceptare fiind 16 ani. Pentru a-i oferi această șansă, „Papa”, așa cum îl alinta ea, obține o dispensă de vârstă de la C.I. Istrati, ministrul Instrucțiunii din vremea respectivă. Maria intră la Conservator în 1900, alături de Tony Bulandra, cu care se va logodi în timpul studiilor și care îi va fi partener de scenă în facultate; din aceeași promoție mai fac parte Aurel Petrescu , Zaharia Bîrsan, Lucia Calomeri, Lucia Costescu, sub îndrumarea profesorilor Ștefan Vellescu, Aristița Romanescu și Constantin Nottara. Cei doar doi ani petrecuți de Maria Ventura la Conservatorul din București au fost plini de succese notabile. Tânăra s-a remarcat rapid prin talent și o etică impecabilă a muncii, susținând cu mare succes examenele de sfârșit de an. Drept urmare, într-o decizie care astăzi ar putea părea neobișnuită, s-a propus echivalarea celor doi ani cu studiul complet, permițându-i astfel să își încheie mai devreme pregătirea academică. „Papa” Ventura, după succesul fetei și încurajat de profesorii Mariei, ia decizia de a o trimite la Paris la Conservator. Prima încercare de admitere este însă un eșec din cauza accentului. Maria Ventura rămâne la Paris, unde își continuă pregătirea artistică: în timpul zilei frecventează școala particulară condusă de Paul Mounet, iar seara joacă ca actriță într-un local ce combina spectacole de cabaret cu teatru de varietăți. În anul următor, eforturile ei sunt răsplătite, reușind să fie admisă la Conservator. Anii petrecuți la Conservatorul parizian vor fi definitorii pentru cariera Mariei Ventura, ea frecventând cele mai înalte cercuri ale lumii teatrale franceze. În această perioadă, Maria Ventura o cunoaște pe celebra Sarah Bernhardt, care devine mentorul ei și alături de care pleacă, în 1904, într-un turneu în America de Sud. Bernhardt îi propune să se alăture trupei și îi încredințează rolul Hermionei din „Andromaca” de Racine. Tot în acești ani îl întâlnește și pe Eduard de Max, primul societar român al Comediei Franceze, care îi va fi nu doar coleg de scenă, ci și partener de viață.
Succesul parizian al actriței este redat cu mult entuziam în presa din România. De altfel, Maria revine constant în țară, inclusiv în toamna anului 1904, unde joacă alături de Eduard de Max, pe scena Teatrului Național din București, un repertoriu clasic, incluzând Hamlet de Shakespeare, Britannicus și Andromaca de Racine, precum și Esop de Théodore de Banville.
În 1905 Ventura este premiantă a Conservatorului și poate opta pentru colaborarea cu Comedia Franceză sau cu Teatrul Odeon. Îl alege pe cel din urmă, probabil și datorită prezenței lui de Max pe scena Odeonului. Ventura mărturisește „Absolvind Conservatorul, am fost solicitată să mă angajez la Comedia Franceză. Am refuzat, deoarece pe vremea aceea asemuiam casa lui Molière cu o închisoare, unde idealurile mele ar fi fost înfrînte“.
Timp de patru ani, pe scena Odeonului, sub direcția extraordinară a lui Antoine (care preia teatrul în 1906), Maria Ventura ajunge la maturitate artistică. Rolul din spectacolul „Dama cu camelii” va fi cel care o va consacra definitiv ca mare tragediană a secolului XX, iar succesele ei nenumărate („Esther, principesă a Israelului” de André Dumas și Sébastien Charles Leconte, „Britannicus” de Racine, etc) o vor menține în atenția tuturor directorilor de companii de teatru din Paris și din București.
Între timp, în anul 1909, Grigore Ventura se stinge din viață, iar fiica sa nu reușește să ajungă la înmormântare din cauza programului și obligațiilor din teatru, o absență care o va marca profund și o va urmări toată viața. Obișnuită cu prezența figurii paterne în viața ei, Maria Ventura își găsește sprijin moral în unchiul său, pictorul Nicolae Vermont. Următorii 10 ani din viața actriței sunt o demonstrație de forță de muncă, ea colaborând cu o multitudine de teatre particulare din Paris și București, inclusiv în perioada războiului care o prinde în țară (joacă alături de alți artiști refugiați, pe scena Teatrului Național din Iași). În acești ani colaborează constant cu Compania Bulandra, unde joacă cu un mare succes „Monna Vanna” de Maurice Maeterlinck, „L’Aiglon” de Edmond Rostand, „Nora” de Ibsen, „Pariziana” de Henry Bacque.
După cei doi ani petrecuți la Iași în timpul războiului, perioadă în care activează și ca infirmieră, Maria Ventura revine la Paris și primește o propunere de angajare din partea Comediei Franceze. Amână însă decizia de a se stabili definitiv în Franța, dorind să clarifice mai întâi o serie de chestiuni legate de activitatea sa din România, printre care preluarea conducerii Sindicatului Artiștilor, funcție pe care o acceptă în 1919, precum și planurile de a înființa o companie teatrală proprie. Așadar, Maria Ventura a fost aleasă președinta Sindicatului Artiștilor Dramatici și Lirici, unde a susținut adoptarea unui statut profesional al artiștilor care să ofere actorilor protecție contractuală și condiții de muncă echitabile. A contribuit financiar la fondul sindicatului și a promovat ideea că doar printr-o structură solidă se pot obține rezultate concrete. A susținut excluderea directorilor de teatre din sindicat pentru a evita conflictele de interese, o poziție asumată în mod consecvent, chiar dacă era populară. În urma unor tensiuni interne și a schimbării de atitudine din partea unor membri, Ventura și-a prezentat demisia, fiind urmată de o parte din comitet.
Cariera Mariei Ventura a cunoscut un moment de referință în 1919, odată cu angajarea sa la Comedia Franceză, cea mai prestigioasă instituție teatrală din Franța. A devenit prima femeie de origine română care a obținut statutul de societară a acestui teatru, un titlu care marca recunoașterea profesională la cel mai înalt nivel. În „Ostaticul” de Paul Claudel, a fost descrisă ca o „incomparabilă statuie a durerii”. A interpretat roluri din operele unor autori precum Racine, Corneille, Molière, Musset și Claudel. Victor Eftimiu a spus că „atitudinile Marioarei Ventura sunt o împăcare și o desfătare a ochiului”. Camil Petrescu afirma: „Eleganța gestului, calitatea vocii, știința de a spune versul fac din Maria Ventura o superioară tragediană”. Constantin Nottara o numea „artista genială care va lăsa dâră de lumină fermecătoare”.
După o carieră deja impresionantă, Maria Ventura acceptă, în 1929, propunerea statului român și înființează propria companie de teatru (la care visa dinainte de primul război mondial), subvenționată parțial, dar susținută financiar în mare parte din fonduri proprii, pe întreaga durată a existenței acesteia. În paralel, continuă să joace atât la Paris, cât și la București, depunând eforturi considerabile pentru a menține o prezență constantă în ambele orașe. Participă la turnee internaționale cu Comedia Franceză și la premierele și spectacolele companiei sale, ceea ce implică deplasări frecvente și costisitoare, cu avionul, trenul sau automobilul. Ritmul intens, cu reprezentații în orașe diferite aproape în fiecare seară, transformă această perioadă într-una deosebit de solicitantă, atât fizic, cât și financiar.
După închiderea Companiei Ventura, artista își concentrează atenția asupra carierei pariziene, unde continuă să joace intens, menținând același nivel de apreciere din partea criticii și a publicului ca în anii anteriori. Nu renunță însă la legătura cu scena românească, revenind periodic pentru a juca pe scena Teatrului Național din București. Un moment important din această perioadă este organizarea turneului în România al Comediei Franceze, în 1937, cu reprezentații în București, Iași și Cluj. Un alt eveniment de referință este montarea, în 1938, a piesei „Ifigenia” de Racine, devenind astfel prima femeie care a semnat o regie pe scena Comediei Franceze
Până la sfârșitul vieții, în 1954, traversează încă un conflict mondial în contextul dificil marcat de ascensiunea nazismului și a fascismului, fără a-și întrerupe activitatea artistică. În 1942, în timpul ocupării naziste, este îndepărtată din corpul artistic al Comediei Franceze din cauza originilor sale evreiești, iar la încheierea războiului ia decizia de a nu se mai întoarce în presigioasa instituție teatrală. Chiar și în ultimii ani, marcați de probleme de sănătate (moștenește pe linie maternă probleme renale), nu a renunțat la scenă: urca pe platformele Teatrului Atelier sau Comédie des Champs-Élysées cu ajutorul tratamentelor care îi alinau durerile, rezervându-și energia din timpul zilei doar pentru spectacolele de seară.
Pe lângă acest portret de disciplină și rezistență, biografia ei cuprinde nesfâșite de „lecții” de anduranță, de etică a muncii construită pe dedicare necondiționată și pe o generozitate profesională și personală câteodată incredibile. Încheiem, însă, anectotic, cu figura tatălui Mariei Ventura în prim plan. În copilărie, obișnuia să imite scenele repetate de mama ei, întrerupând repetițiile și mimând gesturi teatrale. Constantin Nottara își amintea cu haz cum Maria, pe atunci foarte mică, încerca fără succes să deschidă ușa spre scenă, fiind prea scundă pentru a ajunge la clanță. Într-un acces de exasperare, tatăl ei strigase: „Dumnezeule, asta nu mai e repetiție!”.
Informații
Portrete
Materiale de presă
Link-uri
Teatrul „Maria Ventura” – Model alternativ de instituție teatrală în România interbelică
Director general: Maria Ventura
Director de scenă: Victor Ion Popa
Director administrativ: Alexandru Buzescu
Echipa artistică la debut, în 1929-1930:
Actrițe: Maria Ventura, Aura Buzescu, Leny Caler, Nora Peyow, Renee Annie, Maria Mohor, Silvia Fulda, Getta Kernbach, Mimi Rovintescu, Mia Cotescu, Marietta Deculescu, Suzana Policrat, Fanta Stancovici, Eugenia Bamme
Actori: George Vraca, A. Pop Marţian, Constantin Tonegaru, Ionel Ţăranu, George Timică, Tudor Călin, Cezar Rovinţescu, C. Danielescu, Vasile Lăzărescu, N. N. Matei, Jules Cazaban, Nicolae Sireteanu, Stere Atanasiu, Stelian Popescu, V. Valentineanu, C. Croitoru, R. Costin
Scenografi : A. Demian, V. Feodoroff, I. Anestin
Traducători: Ion Marin Sadoveanu, Mircea Ştefănescu, Felix Aderca, Mihai Sevastos, Iosif Nădejde, V. Timuş, D. 1. Suchianu.
„Pregătește-te să pierzi în primul an, până vei impune teatrul dumitate și nu te speria deloc de pierdere. Sperie-te doar de spectacole proaste. De nu poți face așa, nu începe teatrul” (V.I. Popa, Scrieri despre teatru, 390)
Apreciată nu doar ca actriță, ci și ca personalitate marcantă a culturii europene, Mariei Ventura i se propune încă din anul 1926, să conducă un nou teatru subvenționat în București. Alegerea ei ca directoare nu este surprinzătoare, fiind ani la rând „vedeta” absolută a teatrului românesc cu o carieră internațională impresionantă și care a manifestat unui angajament constant față de cultura română.
Contractul, semnat inițial în 1927, sub ministeriatul lui Alexandru Lăpedatu (în guvernul Brătianu), și reconfirmat ulterior în perioada guvernării lui Iuliu Maniu, când portofoliul Artelor era deținut de Aurel Vlad, stabilea cadrul juridic și funcțional al noii instituții teatrale. În baza acestuia, artiștii angajați ai teatrului beneficiau de statutul de funcționari publici, cu toate drepturile salariale și avantajele specifice acestei categorii, marcând astfel o profesionalizare importantă în teatrul românesc de stat. Noua instituție teatrală își propunea ca obiectiv prioritar promovarea dramaturgiei românești, atât contemporane, cât și clasice, iar Maria Ventura își asuma angajamentul ferm de a reveni în țară timp de șase luni pe an pentru a coordona activitatea artistică și repertorială. De asemenea, Teatrul „Maria Ventura” urma să stimuleze schimbul artistic dintre mediu teatral românesc și cel francez prin colaborări periodice cu artiști ai Comediei Franceze în vederea profesionalizării scenei autohtone. Guvernul îi promite Mariei Ventura o subvenție de 7 milioane de lei pe an pentru a-și pune în aplicare ambițioasele planuri, însă conform mărturiilor ulterioare ale artistei, subvenția scade la 5 milioane, restul banilor necesari fiind asigurați de Maria Ventura însăși (toată averea ei dobândită din câștigurile de la Paris) și din încasări viitoare. V.I. Popa, în scrisoarea sa către Alexandru Mavrodi, rememorează: „În privința asta cel puțin, am un teanc de scrisori consolatoare, și cum eu sunt frugal, mă mulțumesc să le recitesc ori de câte ori sunt acuzat că am dus la ruină Teatru „Ventura”, când eu știu bine că a făcut rețete cât Teatrul Național, când i-am sfătuit să facă un buget de 11 milioane, nu de 17, când le-am spus să nu înceapă dacă nu li se garantează subvenția de 7 milioane și când le-am spus să nu dea lefuri așa de mari” (V.I.Popa, Scrieri despre teatru, 391). Așadar, plină de entuziasm și energie, Maria Ventura acceptă provocarea de a conduce un teatru și astfel preia sala „Comedia” în vara anului 1929. Compania „Bulandra-Maximilian-Storin” tocmai eliberase spațiul actualului Odeon pentru a-și inaugura, odată cu începerea stagiunii, clădirea teatrului „Regina Maria”, aflată pe Cheiul Dâmboviței (demolată în anii 1981-1984).
Pentru direcția artistică, Ventura îl cooptează pe Victor Ion Popa, care, dezamăgit de experiența directoratului din Cernăuți, acceptă venirea în capitală și preluarea alături de Alexandru Buzescu (soțul Aurei Buzescu, animator cultural și organizator de evenimente) a teatrului. Ventura, fiind o bună parte din an la Paris ca societară a Comediei Franceze, avea nevoie de o echipa directorială compententă și experimentată, cei doi îndeplinind cerințele directoarei. Colaborarea dintre cei doi nu este însă una mereu bună, Victor Ion Popa dorind în repetate rânduri, pe parcursul stagiunilor, să părăsească echipa și fiind în final, convins de Ventura să rămână la cârma artistică a teatrului. Tensiunile dintre Maria Ventura, Alexandru Buzescu și Victor Ion Popa aveau la bază, în principal, diferențe de ordin estetic, reflectate în viziuni divergente asupra repertoriului și distribuțiilor. Acestora li se adăugau și nemulțumiri de natură financiară, Popa exprimându-și în repetate rânduri dezacordul față de ceea ce considera a fi o gestiune risipitoare din partea conducerii teatrului. V. I. Popa a avut un rol esențial în formarea profilului artistic al teatrului, contribuind prin regie, dramaturgie și selecție de repertoriu la succesul indiscutabil al companiei.
Prin urmare, teatrul debutează în septembrie 1929 cu piesa originală în premieră absolută „Lupii de aramă” de Adrian Maniu în regia lui V.I.Popa. Presa vremii este favorabilă și ample materiale de analiză sunt dedicate începutului în forță al noii companii. Urmează un an cu 12 premiere și spectacole programate aproape în fiecare seară, din care 9 premiere sunt semnate de V.I.Popa („Prea iubitul Leopold” de Jean Sarment, „Karl şi Anna” de Leonhard Frank, „Periferie” de Fr. Langer, „Fraţi de cruce” de Paul l. Prodan, „Şoarecele de biserică” de Fodor Laszlo, „Puiul de vultur” de E. Rostand, „Secţia III - Divorţuri” de S. Guitry şi A. Willemetz) și două de Soare. Z. Soare („Melo” de H. Bernstein, „Sfârşitul doamnei Cheyney” de F. Lonsdale, cu Maria Filotti în rol principal). Nu toate producțiile teatrului au avut succes, însă se evidențează patru dintre ele - „Lupii de aramă”, „Anna și Karl” „Melo”, „Șoarecele de biserică” care se joacă cu sala plină seară de seară. În publicul teatrului se regăsesc inclusiv personalități regale precum Regina Maria a României și Regina Mărioara a Iugoslaviei. Pentru a suporta costurile imense pe care teatrul le are, se decide organizarea a două turnee în țară cu spectacolele „Anna și Karl” și „Melo” dar, cu toate astea, teatru încheie stagiunea în deficit. Astfel se încheie primul an de activitate al Teatrului Ventura, extrem de bogat în evenimente, propuneri, ambiții și reușite. Ritmul alert și epuizant își va pune amprenta pe directorul de scenă, pe echipa artistică și pe toată administrația, care vor intra tot mai frecvent în conflict. Maria Ventura este pur și simplu neobosită în naveta București-Paris, ținând echipa unită pentru încă patru stagiuni.
Anii următori ai companiei vor fi marcați de criza economica din 1930, fapt pentru care subvenția de la stat scade tot mai mult, apar întârzieri tot mai mari în plățile artiștilor și astfel, pentru a supraviețui, teatrul va face tot mai multe compromisuri la nivelul repertoriului. Maria Ventura va credita constant producțiile teatrului, ajungând în 1934 să afirme că „teatru mi-a mâncat toată averea mea modestă, muncită cu greu la Paris”. În 1930, în subsolul sălii mari se deschide a doua sală a teatrului, „Studioul Maria Ventura”, fapt ce va spori cheltuielile de întreținere ale instituției. Însă, în ciuda tuturor dificultăților și orgoliilor artistice apărute pe parcursul următoarelor trei stagiuni, teatrul a continuat să ofere publicului bucureștean spectacole extrem de importante precum: „Nu se știe”, de G.B. Shaw, „Grand Hotel” de B.Frank, „Vocea” de J. Cocteau, „Crimă și pedeapsă” F. Dostoiesvski, „Carnavalul copiilor” de St. George de Bouhélier, etc. Un element definitoriu al activității Teatrului Maria Ventura este diversitatea repertorială. În doar trei stagiuni, au fost montate piese din douăsprezece literaturi dramatice, printre care: Jean Racine, Molière, George Bernard Shaw, Luigi Pirandello, John Galsworthy, A. P. Cehov, Edmond Rostand ș.a..
În paralel, dramaturgia românească originală a fost promovată prin premiere absolute sau prin reluări în versiuni regizorale moderne. Printre autorii români îi regăsim pe Adrian Maniu, Ion Marin Sadoveanu, Mircea Ștefănescu, Victor Ion Popa, Paul Prodan, Victor Rodan ș.a.. Premiera absolută, a astăzi celebrei piese „Take, Ianke și Cadîr” nu a fost fără polemici, prima montare marcând un insucces și o critică aspră în presa vremii, mai ales din partea jurnaliștilor antisemiți cu viziuni de dreapta.
Deși activitatea teatrului a fost remarcabilă, prin volumul și calitatea spectacolelor, ea s-a confruntat constant cu numeroase dificultăți: lipsa unei subvenții constante de la stat, campanii negative din partea presei antisemite, naveta permanentă a Mariei Ventura între Paris și București, retragerea lui Victor Ion Popa din conducere după trei stagiuni, scăderea treptată a interesului publicului pe fondul crizei socio-economice. Această instabilitate a contribuit la declinul instituțional al teatrului, începând cu anul 1932. Trebuie totuși punctată mobilitatea geografică a Mariei Ventura, (o raritate, în epocă), care presupunea un efort logistic și personal considerabil. Actrița a strălucit în roluri precum cel al ducelui de Reichstadt în „L’Aiglon” de Edmond Rostand) sau în „Stăpânul inimii sale” de Paul Raynal, spectacole elogiate de critica de specialitate. Stagiunea 1933-1934 este deschisă cu mega producția spectacolului „Cum vă place” în regia celebrului Victor Barnovsky, elevul lui Max Reinhardt cu Leny Caler în rolul Rosalindei avându-i ca parteneri de scenă pe G. Vraca și G. Timică. Spectacolul a ținut plină sala de la Comedie zeci de seri, a încântat publicul și critica vremii, dar cu toate astea, nu a putut acoperi uriașul cost de producție (costume realizate la casele de modă din Paris, orchestră, decoruri ample, etc). După 5 stagiuni epuizante, aproape falimentare pentru Maria Ventura, teatrul se închide.
Într-un context cultural dominat de centralism și conformism artistic tributar capriciosului public bucureștean, experiența Teatrului „Maria Ventura” se remarcă prin cutezanță și devotament – trăsături care îl transformă într-un model cultural relevant și în prezent. Teatrul Maria Ventura a fost o întreprindere artistică foarte curajoasă, care, a marcat evoluția teatrului românesc prin ambiția de a „concura” direct cu prima scenă a țării, Teatru Național București, atât prin meținerea unei echipe artistice de prim rand (și foarte scumpă) cât și prin calitatea direcțiilor de scenă. Valorificând atât tradiția națională, cât și deschiderea internațională, acest proiect a oferit un model de teatru modern, profesionist și coerent.
Distribuție „Lupii de aramă” de Adrian Maniu, regia V.I.Popa cu Aura Buzescu, Maria Mohor, Getta Kernbach, Silvia Fulda, Marietta Deculescu, George Vraca, A. Pop-Marţian, Constantin Toneanu, Ionel Ţăranu, Corneliu Danielescu, Jules Cazaban, Stroe Atanasiu, N. N. Matei, N. Sireteanu, Tudor Călin, Vasile Lăzărescu, Cezar Rovinţescu. Decoruri: Anastase Demian. Compoziție muzicală: Sabin Drăgoi.
