Vrioni, Aida
3 martie 2025
Tudor, Gallia
3 martie 2025Hortensia Papadat-Bengescu
Bio
(n. 8 dec.1876, Ivești, jud. Galați – m. 5 mar. 1955, București), prozatoare, dramaturgă
Hortensia Papadat-Bengescu este fiica lui Dimitrie Bengescu, ofițer, și a Zoei Ștefănescu, profesoară. Unchiul ei pe linie paternă, generalul Gheorghe Bengescu-Dabija, a fost un cunoscut dramaturg și traducător. După studii particulare, Hortensia Papadat-Bengescu a urmat cursurile Institutului „Dimitrie Bolintineanu” din București, între 1887 și 1894. Dorința ei de a studia apoi la facultate în Paris s-a izbit de refuzul părinților, mai ales al tatălui ei, care considera că viața de studentă nu e potrivită pentru o femeie. Ca să scape de autoritatea parentală, tânăra s-a căsătorit, la douăzeci de ani, cu magistratul Nicolae N. Papadat, care se va dovedi opac la frământările ei literare. Între 1898 și 1906 s-au născut cei cinci copii ai cuplului. Grija pentru aceștia și peregrinările prin orașe de provincie (Turnu Măgurele, Buzău, Focșani, Constanța), pe unde reclama slujba soțului prezența acestuia, au constituit tot atâtea obstacole în calea carierei literare la care visa Hortensia Papadat-Bengescu. În ciuda greutăților familiale, aceasta debutează publicistic în 1912, în ziarul „La Politique”, cu un articol în franceză în memoria actorului Petre Liciu (Sur la mort de Petre Liciu), apărut sub pseudonimul Loys. În 1913, scriitoarea debutează, cu proză, în paginile „Vieții românești”, din colaborarea cu această revistă rezultând textele adunate în primul ei volum, Ape adânci (1919). Urmează, la scurtă vreme, volumele Sfinxul (1920), Femeia în fața oglinzei (1921) și Balaurul (1923), ultimul terminat în perioada când autoarea intrase în sfera de influență a criticului E. Lovinescu și a cercului literar „Sburătorul” (spre dezamăgirea lui Garabet Ibrăileanu, mentorul ei de la „Viața românească”). După Primul Război Mondial, Hortensia Papadat-Bengescu prezintă Comitetului de lectură al Teatrului Național din București piesele Povârnișul (rebotezată ulterior A căzut o stea) și Bătrânul, ultima publicată în 1920. În 1923, realizează împreună cu E. Lovinescu dramatizarea romanului Lulu al acestuia din urmă. Din 1925, începe să publice romanele din ciclul Hallipilor: Fecioarele despletite (1925), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1932), Rădăcini (1938). Seria e întreruptă doar de romanul Logodnicul, din 1935. După pensionarea lui Nicolae Papadat, în 1933, familia scriitoarei se stabilește în sfârșit la București. Problemele de sănătate și izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial au curmat, însă, această etapă fericită din viața autoarei, care începea să culeagă roadele talentului ce o făcuse celebră. În timpul războiului ea lucrează la romanul Străina, continuare a ciclului Hallipilor, al cărui manuscris se va pierde, însă, în circumstanțe neelucidate, fiind reconstituit postum din ciorne. Hortensia Papadat-Bengescu a murit în sărăcie și dizgrație în 1955, în plin regim comunist.
Piese de teatru:
Bătrânul. Comedie socială în 5 acte, București, 1920; inclusă în vol. postum Teatru, îngrij. și pref. Eugenia Tudor, București, 1965 și în Opere V. Teatru, îngrij. Eugenia Tudor-Anton, București, 1988 (premieră absolută la Teatrul Național din București în 2 martie 1921):
Piesa Bătrânul pe site-ul bibliotecii digitale a Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Palade” din Târgu Mureș:
DSpace at My University: Bătrânul (umftgm.ro)
Piesa Bătrânul (teatru radiofonic):
Subiectul: Piesa Bătrânul a Hortensiei Papadat-Bengescu, „comedie socială în 5 acte”, terminată de autoare în 1918 și prezentată, tot atunci, Comitetului de lectură al Teatrului Național, a apărut la Editura Librăriei Alcalay & Co din București în 1920, cu o închinare a autoarei către criticul E. Lovinescu, „pentru că i-a plăcut”. Cel căruia i-a fost dedicată o rezumă astfel:
„Redus la schema lui, subiectul nu e nou și, prin final, e chiar discutabil. O femeie de mare distincție sufletească e părăsită sufletește și trupește de bărbatul ei; când însă, din calcul mai mult decât din senzualitate tardivă, Dinu voiește să o redobândească, pentru a nu deveni victima unei simple ambiții dezlănțuite și pentru a săpa între dânșii ireparabilul, Gina se refugiază în garsoniera primului bărbat întâlnit, a lui Lungeanu: gest discutabil; după care se întoarce acasă în laboratorul Bătrânului, al socrului, cu aceeași resemnare, nu fără să fi pierdut din puritate în aventura ei de o noapte.
Interesul piesei nu e însă în conflictul dintre Dinu și Gina, ci în legătura spirituală dintre Gina și Bătrânul, admirabil exemplu de afectivitate electivă. Prin viața interioară ce tremură în cele mai neînsemnate siluete ale acestei opere, dar mai ales prin vasta viață ce se revarsă din marea personalitate a «Bătrânului», prin observație multiplă, ca și prin analiza nouă a unei legături spirituale, prin atmosferă de intelectualitate și, îndeosebi, prin acea armonie între fond și formă și lapidaritate aforistică a cugetării, această operă e una din cele mai mari creații din literatura noastră. Din modestul lui laborator, Bătrânul împrăștie belșugul unei adânci vieți interioare, nu numai prin gânduri ce se gravează în formule definitive, ci și prin tăceri pline de înțelesul solemn al cugetării ce plutește întotdeauna în jurul celor preocupați de înalte speculații intelectuale.
Bătrânul este înăbușit în mijlocul unei familii balzaciene, o nevastă de o trivialitate compactă, o fată căutând în aventură un bărbat, alta declasată printr-o căsătorie inferioară, un fiu redus la o viață de mici expediente și, în sfârșit, fiul mai mare înzestrat cu talent și ambiție politică – în tot, o mică lume de aprigi interese, de clevetire, de ură ce se lovește de zidul impasibil al Bătrânului, haită ce mârâie, dar nu mușcă, având încă respectul instinctiv al mâinii ce o hrănește. De la gângavul Codea, «ultimul vlăstar al Deleștilor» și până la bătrânul Luca Delescu, de o intelectualitate atât de înaltă, umanitatea se revarsă în exemplare diferite și tipice ce trăiesc și nu sunt ficțiuni literare. Anecdota dramatică discutabilă în sine și chiar construcția piesei neîndemânatică sunt lucruri ce trebuie să treacă în planul al doilea, în fața marii puteri de creație a vieții – și, mai ales, și cu siguranță pentru întâiași dată în literatura noastră, a punerii pe scenă a unui «geniu» – care să dea, în adevăr, impresia de geniu.” (Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900-1937),v. Istoria literaturii române contemporane/Evoluția poeziei dramatice - Wikisource)
Lulu, dramatizare după romanul omonim al lui Eugen Lovinescu, din 1920, inclusă postum în vol. Opere V. Teatru, îngrij. Eugenia Tudor-Anton, București, 1988 (premieră absolută la Teatrul Național din București în 14 dec. 1923);
Teatru (Bătrânul; A căzut o stea; Medievala; Sora mea, Ana), îngrij. și pref. Eugenia Tudor, București, 1965.
Despre A căzut o stea, terminată și prezentată Comitetului de lectură al Teatrului Național în 1915:
„Înaintea «Bătrânului», Hortensia Papadat-Bengescu scrisese «Povârnișul» («A căzut o stea»). Ca și în «Bătrânul», conflictul era creat de totala nepotrivire dintr-un menaj. Simona Demir face parte din categoria femeilor-flori. Menajul ei cu Radu Demir se prelungește pentru că au un copil și pentru că Simona s-a învățat să rabde capriciile soțului ei, deși e mereu rănită de brutalitatea și de calculele lui meschine. În scenele de dispută conjugală, dialogul cuprinde observații lipsite de indulgență, care înfățișează căsătoria ca un război conjugal în care femeia e nevoită să suporte capriciul stăpânului. O dispută violentă însă, în prezența unui om care o iubește, provoacă ruptura și despărțirea. Deși tratată cu dragoste atentă de noul ei soț, Ian Balli, Simona nu se împacă cu situația falsă și ajunge la sinucidere. În primul și ultimul act, sunt schițate câteva dintre figurile provinciale pe care le vom reîntâlni în proză. Dar piesa de început nu se poate elibera de un anumit artificiu. Influența lui Bataille și a altor autori similari se resimte mai ales în scena sinuciderii spectaculoase de la sfârșit.
Deși într-un interviu din 1938, de după apariția «Rădăcinilor», Hortensia Papadat-Bengescu vorbește de o piesă nouă, «A căzut o stea», dorind probabil să repună în discuție reprezentarea dramei, reiese și din convorbirea cu F. Aderca («Mărturia unei generații», pag. 216) că noua piesă este, de fapt, «Povârnișul», acceptată încă din 1915 de Comitetul de lectură al Teatrului Național. În manuscrisele aflate în posesia familiei nu s-a păstrat decât un text cu titlul «A căzut o stea».” (Silvian Iosifescu, „Hortensia Papadat-Bengescu”, în Viața românească, X, nr. 1, ianuarie 1957, p. 171.)
Medievala, piesă elaborată de autoare, cu aproximație, între 1925 și 1940 sau chiar mai târziu, cu acțiunea plasată la Florența, pe fundalul începuturilor luptei pentru unitatea statală a Italiei, are în centru două femei puternice: o ducesă, care și-a abandonat cândva copilul din flori, fruct al pasiunii ei nestinse pentru cel ajuns acum cardinal, și o dansatoare care se prostituează pentru a-l putea întreține pe copilul celei dintâi, adoptat de familia ei bicisnică. Amândouă femeile iubesc cu patimă și cu orgoliu, atrăgând asupra lor nenorocirea. Prostituata, ca să-l cucerească pe cel de care e îndrăgostită, un pictor fermecat mai degrabă de frumusețile Florenței, comite o blasfemie, pentru care e condamnată la ardere pe rug. O ploaie miraculoasă și, poate, rugăciunile copilului Cinto, sting focul. Multe întâmplări sunt dirijate din umbră de un personaj enigmatic, Călugărul, aparent bunicul (dinspre tată) al băiatului, care e gata să-și sacrifice nepotul din ambiția de a-i unifica prin credință pe italieni, sub puterea Florenței și a Papei. (A.H.)
Piesa Sora mea, Ana (teatru radiofonic):
Despre Sora mea, Ana, piesă la care autoarea lucra prin 1947:
„Purtând subtitlul «tragi-comedie», Sora mea, Ana este axată pe un conflict familial neavând nimic neobișnuit, dar căruia autoarea intenționa să-i sublinieze o anume semnificație simbolică.
Sora Ana, fiica cea mare din prima căsătorie a unui tată sucit și avar, copleșită de viața zilnică a familiei, pare, la 29 de ani, un om sfârșit care nu mai așteaptă nimic de la viață. Familia Anei se compune din tatăl și cei trei copii: Vicky și Mihai – din prima căsătorie, aflați la vârsta primejdioasă a adolescenței, iar cel mic, Doru, este un arierat, care a moștenit firea bizară și înceată a mamei sale, cea de-a doua soție a bătrânului, cu mult mai tânără decât el, moartă la nașterea acestui din urmă copil. Luptând cu avariția și toanele tatălui, pe jumătate nebun, care își petrece timpul în fața portretului celei de-a doua soții, încercând zadarnic să-și supravegheze sora și fratele, amândoi certați cu școala, Vicky vădind și îngrijorătoare manifestări de cochetărie precoce, Ana devine treptat roaba familiei sale, căreia i se devotează cu totul. Fata «bătrână», «urâta», cum o numesc rând pe rând sora și fratele, sau chiar tatăl său, personifică bunătatea și renunțarea, și în acest sens se poate vorbi de o anume aură simbolică ce o înconjoară pe Ana, personajul central al acestei lucrări inedite, populată de eroi ciudați, cărora sora Ana li se devotează necondiționat.
Pentru a-și putea întreține familia, inclusiv pe tatăl avar, care nu vrea să contribuie la cheltuielile necesare decât cu mare scandal, Ana își ia de lucru la un birou și închiriază două odăi mansardate unui doctor tânăr, care se dovedește până la urmă un rău platnic, pentru simplul motiv că nu are pacienți și nici nu se prea ostenește să-și facă. În această luptă grea cu existența, se pare că pentru Ana singurul liman spre fericire este legătura sa cu un coleg de birou, avocatul Velcu, care o vizitează pe Ana și a cerut-o în căsătorie, însă ea tot amână din cauza greutăților familiale.
Ni se pare deosebit de importantă o notă a autoarei, prin care Hortensia Papadat-Bengescu își aprecia astfel personajul principal: «Ana e bunul simț comun personificat, dar se înalță treptat la un simbol prin trudă, devotament și renunțare de sine».
Dar Ana e nevoită să renunțe la proiectata ei căsătorie: logodnicul se încurcă cu Vicky, sora cea tânără și frumoasă. Ana află vestea de la doctor, chiriașul care o iubește pentru deosebitul ei simț moral și pentru rara ei devoțiune. Loviturile par să curgă cu nemiluita asupra capului sorei Ana: tatăl are un atac de cord și moare. Apoi Ana trebuie să promită lui Velcu, fostul ei logodnic, casa, care de drept îi aparținea ei, pentru a-l determina s-o ia în căsătorie pe imprudenta Vicky. Aceste din urmă lovituri o determină pe Ana să-și ia lumea în cap și să fugă de acasă, lăsând totul baltă. Ea se va întoarce după un răstimp, pe furiș, ca să revadă casa în care a suferit atât și va descoperi uimită că doctorul, chiriașul care i se păruse cam trăznit, i-a luat locul, devenind tutorele celor doi băieți părăsiți, Mihai și Doru (acesta din urmă, în urma unui tratament aplicat de doctor, și-a recăpătat sănătatea). Doctorul o așteptase, iar piesa se încheie cu «Cântecul miresei», cântat de corul de băieți pe care acest doctor meloman îl formase încă de pe vremea când se certase cu Ana.
Deși scriitoarea a lăsat numeroase ciorne, ea n-a apucat să scrie decât un act și doar câteva scene răzlețe din actul ultim, precum și finalul. Am găsit trei variante de final. Fiecare dintre acestea, diferite ca tonalitate, urmăresc întoarcerea Anei alături de omul care o iubește și o stimează și sunt parcă emoționante pledoarii pentru o fericire posibilă, chiar dacă târzie. (...)
Aducând în scenă existența cotidiană, măruntă, a unor oameni obișnuiți, lucrarea inedită Sora mea, Ana este, poate, sau ar fi trebuit să fie cea mai optimistă dintre piesele de teatru ale Hortensiei Papadat-Bengescu.” (Eugenia Tudor, „Hortensia Papadat-Bengescu, Sora mea Ana, fragmente”, în Gazeta literară, XI, nr. 30 (541), joi, 23 iulie 1964, p. 4.)
Opere V. Teatru (A căzut o stea, Bătrânul, Lulu, Medievala, Sora mea, Ana), îngrij. Eugenia Tudor-Anton, București, 1988.
Alte scrieri: Ape adânci, București, 1919; Sfinxul, București, 1920; Femeia în fața oglinzei, București, 1921; Balaurul, București, 1923; Romanul Adrianei, București, 1924; Romanță provincială, București, 1925; Fecioarele despletite, București, 1926; Lui Don Juan, în eternitate, îi scrie Bianca Porporata, București, 1926; Concert din muzică de Bach, București, 1927; Desenuri tragice, București, 1927; Drumul ascuns, București, 1932; Logodnicul, București, 1935; Rădăcini, I–II, București, 1938; Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, postfață Silvian Iosifescu, București, 1957; Opere, I–V, îngr. Eugenia Tudor-Anton, pref. Const. Ciopraga, București, 1972–1988; Sangvine, îngr. și pref. Doina Curticăpeanu, Cluj, 1973; Arabescul amintirii, îngr. și pref. Dimitrie Stamatiadi, București, 1986; Omul care a trecut, îngr. și pref. Dimitrie Stamatiadi, București, 1991; Ciclul familiei Hallipa, I–II, îngr. Dimitrie Stamatiadi, pref. Valeriu Râpeanu, București, 2001–2002; Opere, I–III, coordonator Gabriela Omăt, îngr. Eugenia Tudor-Anton, pref. Eugen Simion, București, 2012.
Repere bibliografice: Vezi Dicționarul general al literaturii române al Academiei Române și Dicționarul scriitorilor români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu.
Link-uri:
Profil pe autorii.com, preluat (fără semnalarea sursei) din Dicționarul scriitorilor români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu:
Hortensia PAPADAT BENGESCU - opera, viata, biografie : comentarii si analize (autorii.com)
