Roxana
Croitoru

Anii în care mi-am desfăşurat eu activitatea (1978-2020), dar mai ales până-n 2010, secretarul literar avea programul foarte apropiat de cel al personalului artistic. Chiar şi ziua liberă era aceeaşi cu cea a artiştilor, era ziua de luni. Aşa cum am mai spus, secretarul literar se bucura de privilegiul unei arii de desfăşurare atât de vaste încât nimeni nu ştia, nici chiar el, unde încep şi unde se sfârşesc obligaţiile sale profesionale. Era solicitant, de multe ori foarte obositor, dar am trăit cu mare bucurie şi implicare efervescenţa, „facerea” a multor spectacole eveniment la Naţionalul clujean. Am prins perioada repetiţiilor lungi, când un spectacol se năştea în două luni, uneori chiar mai mult, cu toate etapele de repetiţii respectate: lectura la masă, trecerea la mişcare (mise en scène), întâi în sala de repetiţii, apoi la scenă, repetiţiile generale, şnururile în termenii obişnuiţi oamenilor de teatru. Uneori, datorită prea puţinelor spaţii de repetiţie la scenă (Teatrul Naţional din Cluj funcţionează împreună cu Opera în aceeaşi clădire), aveam şi repetiţii de noapte. Dar nu toate premierele erau la fel de solicitante, nu colaborai cu toţi regizorii. Erau şi perioade mai uşoare când puteai să te documentezi sau să citeşti piese în bibliotecă. Am reuşit să navighez între viaţa mea de familie şi programul teatrului în primul şi în primul rând datorită mamei mele. Provin dintr-o familie de actori. Mama mea cunoştea teatrul din interior, timpii de lucru, problemele îi erau familiare. Ştia cum te prinde munca în teatru, teatrul e cronofag. Mi-a fost pe tot parcursul vieţii, atât cât am avut-o alături, cel mai bun prieten, sprijinul cel mai puternic. Era un om echilibrat dar căruia nu-i lipsea umorul. La începutul anilor ’90 când am preluat biblioteca teatrului, am cotat unsprezece mii de titluri, am ordonat arhiva de fotografii, afişe, caiete de sală. Lucram şi uitam de trecerea timpului. Într-o seară, târziu, mă pomenesc cu directorul în biblotecă. A venit să mă trimită acasă. Am aflat că îi dăduse mama telefon să-l întrebe dacă să nu-mi trimită aşternutul la teatru... Şi am mai avut un mare avantaj, locuiesc la şapte minute de teatru. Puteam să ajung acasă rapid, să profit de pauzele dintre repetiţii, să mă uit peste temele fiului meu, dacă era cazul, să fiu prezentă uneori chiar şi un timp mai scurt în familie. Mai greu era cu duminicile când soţul şi fiul meu erau liberi iar eu eram într-o zi obişnuită de lucru, la teatru. Am reuşit totuşi să găsesc un echilibru între ele fără să-mi neglijez familia sau munca.