„Fiica lui Panaite Ţopa, negustor, şi a Ioanei (n. Boghiu). Studii primare şi gimnaziale la Podul Turcului, Bîrlad şi Bucureşti (1906 – 1916). Urmează Conservatorul de artă dramatică din Iaşi, clasa State Dragomir (1918 –1921). Remarcată de Mihail Sorbul şi Ion Petrovici, e angajată de Mihail Sadoveanu ca stagiară a Teatrului Naţional din Iaşi (1918). Din 1926 e societară a Teatrului Naţional din Bucureşti (1926). E prima interpretă a domnişoarei Nastasia, eroina lui G. M. Zamfirescu (1927); comentînd spectacolul, Nae Ionescu relevă că «jocul ei în rolul Nastasiei ar merita să fie cercetat ca un model clasic de studiere, despicare şi compunere a unui personagiu». Actriţă de tip intens-pasional, «atît de carnală în rustica şi blonda ei înfăţişare de fiică a stepei» (E. Lovinescu), a dat o aură de mistică interioritate marilor roluri: de la Antigona, Clitemnestra, Andromaca şi Hermiona la Calpurnia din Iulius Cezar, Amalia din Hoţii, Hilda din Constructorul Solness, Thérèse Raquin din piesa cu acelaşi titlu, Magda din piesa lui Sudermann, Marguerite Gautier din Dama cu camelii, Maslova din Învierea, Sonia din Crimă şi pedeapsă şi pînă la Anca din Năpasta, Tofana din Patima roşie, Cleopatra din piesa cu acelaşi titlu a lui Iorga, Alta din Act veneţian etc. Din jurul anilor ’30 datează cunoştinţa cu Mircea Eliade. Deşi publică sporadic, în presă, versuri şi articole şi e o prezenţă familiară în cercul Sburătorului, îşi face tîrziu intrarea reală pe scena literară, cu drama Călătorie-n întuneric, jucată, sub pseudonimul Nicolae Bucur, de Teatrul Naţional din Bucureşti (1943). În 1947 publică o altă piesă psihologică: Omul ascuns. Întrucît refuză categoric să joace în piesele comuniste, este pensionată forţat, în 1949, de Zaharia Stancu. Personalitate accentuată, ea e prototipul Cătălinei, actriţa care are «revelaţia zădărniciei», din Noaptea de Sînziene a lui Mircea Eliade şi al «doamnei Sorana» din Intrusul lui Marin Preda (de care o leagă o prietenie cristalizată în anii ’40). Pentru Călătorie-n întuneric i s-a decernat Marele Premiu al Teatrului Naţional din Bucureşti (1943). 

*

Conform notei explicative ce precede drama Omul ascuns, autoarea şi-a ordonat creaţiile (rămase în majoritate nepublicate) într-o construcţie dramatică amplă, în două părţi. Prima, intitulată Ciclul vieţii, conţine: Neguţătorii de iluzii (ms., 1929), piesă scrisă în urma unei stranii experienţe spirituale (întîmplată în timpul călătoriei scriitoarei în Suedia şi Norvegia) care i-a deschis «setea unei radicale cunoaşteri de sine»; Călătorie-n întuneric, dramă scrisă şi citită în cercul Sburătorului în 1930, reprezentată şi publicată în 1943; Omul ascuns, piesă scrisă în 1941, tipărită în 1947. A doua parte, tot o trilogie, denumită Ciclul morţii, cuprinde Appassionata (ms., 1944), Vila tăcerii (ms., 1946) şi Adevărata moarte. Jucată sub un pseud. enigmatic, drama Călătorie-n întuneric a provocat, înainte şi după reprezentare, vii discuţii în presa vremii, fapt ce l-a îndreptăţit pe Dan Petraşincu să publice chiar şi nişte Concluzii la «cazul» respectiv. Piesa are, cum exact a observat I. Massoff, un titlu simbolic: «Cei ce se lasă pradă instinctelor, ca şi cei care nu depăşesc 'domeniul îngheţat al raţiunii', ar fi nişte 'călători în întuneric'». Autoarea însăşi relevă preocuparea pentru «omul viu», care nu poate fi detectat «fără să nu rişti o călătorie tristă prin zonele întunecate ale subconştientului». Drama pare a avea ca punct de plecare, după opinia personajelor, relaţia maritală dintre un Faust bătrîn (savantul Ştefan Nicoară) şi Margareta (în speţă Lenora). De fapt, adevăratul conflict al piesei – declanşat cu pregnanţă de-abia în actele III şi IV, care dezvăluie, adeseori, o reală tensiune dramatică – este provocat de doctorul Ştefan, descendent îndepărtat al «Curiosului nestăpînit» al lui Cervantes. Servindu-se de «fructul ispitei», acesta pune la cale, cu sînge rece, un experiment psihologic, prin care îi inculcă soţiei un comportament senzual străin fiinţei sale intime («Scorneşti gînduri care nu sînt ale mele, dorinţi oare nu-s ale mele ...», observă, stupefiată, Lenora), împingînd-o astfel în braţele rivalului său. În această «piesă virilă» (Dan Petraşincu), eroul e un halucinat al absolutului, care, orgolios, vrea «tot sau nimic» în dragoste: «Atîta vreme cît există un altul în carnea ei, fie chiar sub forma unei obsesii vagi, eu nu pot să spun că este a mea, numai a mea...» Convingerea sa este, că, odată actualizată, obsesia celuilalt va dispare din mintea Lenorei, care astfel se va reîntoarce la el, întrucît abia în urma acestui experiment, «alegerea ei va fi definitivă». Doctorul Ştefan – care va deveni «un ratat al propriei lui experienţe» (Mircea Ştefănescu) – nu vrea să aibă alături o «sclavă», o idolatră, ci o fiinţă «liberă şi stăpînă pe voia sa». Prin motivul obsesiei conştientizate în actul alegerii, Călătorie-n întuneric reprezintă o variaţiune la tema din Femeia mării a lui Ibsen, conţinînd, totodată, elemente de teatru pre-existenţialist. Omul ascuns, în punctul său de plecare, tot o dramă a căsătoriei, este o piesă stufoasă, romanescă prin dimensiuni, cu intrigi suprapuse și episoade parazitare, în care aerul filosofard sufocă orice tensiune dramatică incipientă. În centrul piesei se află «doctorul iluminat» Andrei Boghiu, prezenţă tranchilizantă, care, precum Chirică, eroul lui G. Ciprian, lasă în urma sa «o atmosferă de pace ireală» şi produce metamorfoza spirituală a celorlalţi. Andrei Boghiu exaltă «spiritul de alegere» și starea de conştiinţă acută, insomniacă, de tip pascalian, capabilă «să ne ţie treji mereu», să ne menţină «numai în prezent, în adevăr», după cum teoretizează necesitatea unei sincerităţi totale a introspecţiei şi confesiunii, prin care să scoatem la iveală «omul tăinuit» din noi şi, totodată, să putem înţelege si pe «omul ascuns, din celălalt». Trilogia Noi... Urmaşii lui Iuda (rămasă în ms.) reia şi nuanţează ideaţia prezentă în celelalte piese ale sale, propunînd şi o reconsiderare morală a eroului biblic. Ca actriţă, Sorana Ţopa încarnează tipul pur al artistului de dramă şi tragedie, ca dramaturg ilustrează teatrul post-ibsenian trecut prin filtrul lui Nietzsche şi Freud, iar ca prezenţă spirituală extrem de expresivă ea reprezintă, aşa cum observă şi Al. Paleologu, «egeria» generaţiei ’27.” (ION VARTIC, „Fișă de dicționar”, în Apostrof, V, nr. 3-4 (46-47), 1994, p. 11., text reprodus cu acordul autorului.)

 

 

Piese de teatru:

Neguţătorii de iluzii (ms., 1929)

Călătorie-n întuneric, Bucureşti, 1943 (premieră absolută în 11 martie 1943, la Teatrul Național din București); 

Appassionata (ms., 1944); 

Vila tăcerii (ms., 1946);

Omul ascuns, Bucureşti, 1947; 

Noi... Urmaşii lui Iuda (trilogie, ms.);

A fi sau a nu fi... actor? (monolog).

 

Repere bibliografice: Vezi Dicționarul general al literaturii române al Academiei Române și Dicționarul scriitorilor români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu. 

 

Link-uri: 

Dosar Sorana Țopa alcătuit de criticul Ion Vartic în revista Apostrof:

BCUCLUJ_FP_P_III_1525_1994_005_0003_0004.pdf

Volum dedicat Soranei Țopa de Carmen Elena Antochi:

Sorana Țopa – roluri pe și dincolo de scenă. Reflectări teatrologice ale unui destin teatral

Pagină de blog dedicată artistei, cu multe ilustrații:

DE IERI ȘI DE AZI: Sorana Țopa - meandrele ciudate ale sorții