Dida Solomon

Dida Solomon-Callimachi (1898–1974) rămâne o figură fascinantă a culturii românești interbelice, o femeie care a împletit în mod unic pasiunea pentru artă, o viață sentimentală tumultuoasă și o existență marcată de alegeri dificile. Actriță talentată, poetă discretă, muză pentru scriitori și artiști plastici importanți, dar și martoră a transformărilor dramatice ale epocii sale, Dida a trăit în centrul lumii literare și teatrale bucureștene, dar a fost mereu înconjurată de incertitudine, contradicții și sacrificii personale.

Născută într-o familie evreiască modestă, Dida a fost mezina unui tată vârstnic și meloman, cu copii din două căsnicii. Aurelia, cea mai mare dintre fetele Solomon moștenește înclinația tatălui spre muzică și va ajunge la Conservatorul de muzică din București beneficiind de tot sprijinul familiei sale, spre deosebire de Dida care este îndrumată de mama sa spre o meserie simplă (croitorie), care să-i asigure traiul zilnic. Mama, o femeie distantă și „mereu tristă”, îi refuză constant Didei sprijinul în împlinirea aspirațiile artistice: canto, pian, teatru, desen.

„- De ce să nu cânt și eu, o întrebam uneori pe mama, de ce nu mă lași să merg și eu la Conservator, să urmez pianul?

- Îmi ajunge o pianistă în casa! Îmi răspundea ea necăjită.

- De ce să nu urmez canto ?

-Ești prea slabă, n-ai putere, răspundea ea, dacă suflu cazi jos.

-De ce să nu învăț declamația ?

-Teatru, strigă ea îngrozită, teatru...vai de capul meu.

-Deci nici desenul, nici teatrul, nici pianul- ce atunci?

- Asta ar mai lipsi, desenul, repetă mama, să stai toată ziua printre bărbați și femei goale...” (Amintirile domnișoarei Iulia, 35)

O va susține însă, sora mijlocie, Nina, dactilografă la ziarele „Adevărul” și „Dimineața” din strada Sărindari și o va ajuta să intre în 1918 (an în care moare fratele ei mai mare) la Conservatorul de Artă Dramatică, la clasa maestului Constantin I. Nottara. Prin Nina, Dida pătrunde în mediul vibrant al presei și culturii interbelice. 

Acolo îl cunoaște pe Ion Vinea, poetul, prozatorul și ziaristul de avangardă care va deveni marea sa iubire și mentor artistic. Această lume efervescentă a devenit nu doar spațiul formării sale intelectuale, ci și scena marilor sale întâlniri: N.D. Cocea, Ilarie Voronca, M.H. Maxy, Felix Aderca, Iosif Nădejde, Constantin Graur, Marcel Iancu, etc. Ion Vinea a fost nu doar partenerul de viață al Didei Solomon în anii '20, ci și cel care a influențat decisiv cariera ei artistică. Relația lor, pasională și contradictorie, este povestită în scrisorile și romanele scriitorului. În „Venin de mai”, Dida apare sub forma Daliei Pabst – o transpunere ficțională delicată și fidelă, o formă de autoficțiune în care Vinea își revizitează relațiile amoroase timpurii. În acei ani, Vinea a fost implicat activ în lansarea carierei teatrale a Didei. După debutul ei strălucitor din 1922, în „Domnișoara Iulia” de Strindberg, a tradus pentru ea „Simunul” (același autor), dar și „Pescărușul” de Cehov, în care actrița a interpretat rolul Ninei. Pe afişele vremii apare ca Dida Solomon-Vinea, semn al legăturii lor și al unui parteneriat artistic profund- deși nu au fost niciodată căsătoriți. Din scrisorile către Tristan Tzara reiese că Vinea s-a despărțit cu greutate de Dida (în 1924), prezentând despărțirea ca pe o suferință existențială. 

În urma despărțirii traumatice de Ion Vinea, Dida Solomon acceptă cererea în căsătorie a „prințului roșu” Scarlat Callimachi. Callimachi era un aristocrat cu idealuri comuniste, director al revistei avangardiste „Punct”, prieten cu Vinea, Voronca, Brauner și alți intelectuali marcanți. Dida devine o prezență constantă în revistă, publicând poeme, desenând și inspirând artiști plastici precum Brauner, Marcel Iancu, Maxy, Milița Petrașcu, Camil Ressu sau Pallady. 

În 1927 dezamăgită de rolurile pe care le primește în naționalul bucureștean decide să plece (nu i se propune oricum continuarea colaborării) și să-și deschidă propriul teatru – Teatrul Caragiale. Susținută financiar și moral de soțul ei, dar și de anturajul curajos și militant din care face parte, Dida se aruncă, fără nici un fel de experiență în lumea afacerilor teatrale bucureștene. Modelele de „succes” ale companiilor independente din București o inspiră și decide să ofere publicului capitalei un „teatru profund, strindbergian”. Idealismul Didei și dorința de a ieși din tiparele de consum ale publicului bucureștean duc la închiderea teatrului după nici un an de activitate.

În urma aventurii directoriale, Dida - împovărată de datorii și procese - revine la meseria ei de bază căutându-și locul în companiile independente de teatru din capitală. După un periplu pe la „Teatrul Popular” condusă de N. Iorga, Compania „Fantome și paiațe” condus de Mielu Constantinescu, „Teatrul Mic” condus de Ion Iancovescu, actrița ajunge să joace pentru Compania Luciei Struza Bulandra. Despre colaborarea cu compania Bulandra va spune, în memoriile sale:

„Spectacolele erau întotdeauna bine puse punct. În teatru domnea o disciplină unică. Acolo am jucat, alături de Storin, Manolescu, Mortzun, „Manasse” de Ronetti Roman, rolul Leliei(...) Îmi plăcea să joc în „Compania Bulandra“. Era o şcoală pentru o tînără artistă, colectivul teatral doar compus dintre cei mai de seamă artiști ai românești. Salariul meu era însă mic. Aveam suportat încă datorii multe, rămase de pe urma teatrului în care-mi pusesem atitea speranţe. Nu puteam face faţă cheltuielilor, mai ales că pe atunci garderoba pentru scenă era foarte costisitoare. Acasă aveam greutăți mari. Popririle și procesele intentate de unii artiști ne-au făcut mult rău. Trebuia să muncim mult ca putem face faţă vieţii.” (Amintirile domnișoarei Iulia, 94)

În 1933 este invitată de Jean Mihail să joace în filmul „Trenul Fantomă” produs de Metro-Goldwyn Mayer și Hunnia Studio. Pelicula, filmată la Budapesta, cu scenariul scris de Victor Eftimiu îi are în distribuție pe Tony Bulandra, Gheorghe Storin și Lisette Verea și este printre primele filme sonore românești. În 1933–34, Dida revine pe scenă cu un rol principal în piesa „Spioana” de Jerzy Tepe, produs de Teatrul „Maria Ventura” sub regia lui Haig Acterian, obținând aprecierea publicului și a criticii. Tudor Arghezi scrie elogios despre spectacol și despre prestația scenică a Didei. 

„Dida Callimachi nu are teatru pentru că are prea mult talent: o cursivitate mijlocie i-ar fi fost de-ajuns și călduros împinsă de un protector, și-ar fi putut asigura un afiș. Dida nu are babalâc și nici relații care duc la biruință, cu ajutorul unui dovleac gulerat în samur și așezat sub chivăra festivă a unui joben. Are un soț sărac, deși purtător al unui nume domnesc, un poet pe care i-l iubește și-l respectă, și un copil căruia îi închină devotamentul ei de mamă frumoasă și de artistă onestă. Asta e toată zestrea marelui temperament ai Didei. Din când în când cu o intermitență revoltătoare, suveranității ei teatrale îi este permis să se arate, ca ultima dată, de curând, în decorațiunea suprem inteligentă și în arena concepțiilor regizorului Dl Acterian, din „Spioana” teatrul lui Maria Ventura. (....) Mă simt dator să-i dau măcar atât Didei Callimachi, darul unei note aproape literare pentru lacrima îngerească pe care mi-a stârnit-o geniul ei indiscutabil, în niște ochi uscați încă demult.” (T. Arghezi, Adevărul Literar, 1934)

În anul 1937, pe fondul unui climat politic tot mai instabil și marcat de antisemitism, familia Solomon-Callimachi se refugiază la Paris. Anii petrecuți în capitala Franței sunt ani de efervescență intelectuală și întâlniri remarcabile: Dida intră în cercurile avangardiste ale vremii și stabilește legături cu personalități de prim rang, printre care se numără și Constantin Brâncuși, Benjamin Fondane (unul din fondatorii mișcării „Insula”), H.R.Lenormand (autorul textului „Ratații”- ultima producție a Teatrului Caragiale), Nikolai Evreimov, familia Pitoëff. În 1939, cu speranța unei reîntoarceri rapide, Dida Solomon revine în România pentru a fi alături de soțul ei, Scarlat Callimachi, acuzat de propagandă sovietică. Acesta pierde procesul și este trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc. Între timp, izbucnirea războiului și ocuparea Franței de către trupele naziste o împiedică pe Dida să se întoarcă la Paris, lăsând acolo toate bunurile personale. Exilul artistic se încheie brusc, iar întoarcerea în țară devine definitivă.

Familia se refugiază inițial în localitatea Bălăușeri, din județul Botoșani, iar mai târziu li se stabilește domiciliu forțat în București. În acești ani marcați de represiune politică și lipsuri, Dida își dedică viața rolurilor de soție și mamă, rămânând loială soțului ei în ciuda arestărilor repetate și a marginalizării sociale. Stabilită într-o garsonieră modestă de pe bulevardul Elisabeta (în clădirea actualei Case a Corpului Didactic), găsește un sprijin moral important în vecinătatea criticului E. Lovinescu. Acesta o susține, o invită la cenaclul Sburătorul și o încurajează să continue să scrie, oferindu-i un refugiu intelectual într-o perioadă dominată de teamă, incertitudini și privațiuni.

Din 1941 face parte din Teatrul Barașeum. În septembrie 1940, Ministerul Cultelor și Artelor din România a emis două decizii prin care a exclus complet personalul evreiesc din toate teatrele românești, fie ele naționale, particulare sau independente. Decizia nr. 42181 (8 septembrie) interzicea fără excepție activitatea artistică a evreilor în instituțiile teatrale, iar decizia nr. 44400 (21 septembrie) permitea acestora să joace doar în teatre evreiești. A monta doar piese scrise de autori evrei și interpretate exclusiv de actori evrei. Nerespectarea acestor reglementări atrăgea sancțiuni severe, de la amenzi până la internarea în lagărul de la Târgu Jiu.

După război, nu a mai avut parte de glorie artistică, dar a rămas activă în teatru și în viața intelectuală a vremii. Dida a traversat, ca femeie, artistă și soție, realitățile unei epoci profund conflictuale. A cunoscut gloria, sărăcia, marginalizarea, iubirea intensă și renunțarea lucidă. Rămasă în memoria colectivă drept domnișoara Iulia, Dida Solomon a fost mai mult decât o actriță. A fost simbolul unei generații de femei care au trăit la intersecția dintre vis și sacrificiu, între artă și realitate, între iubire și singurătate.