Elisabeta
Pop

Întrebarea legată de relaţia dintre viaţa personală şi viaţa în teatru mă unge la inimă, cum se spune. Nimănui nu i-a trecut vreodată prin minte să întrebe așa ceva. Întrebări savante, adresate profesionistei, mă rog, ”lucrătoarei în domeniul...”, cum se mai numeau tovarășele care aveau slujbe la stat, da, legate, firește, de statutul de secretar litera, dar să coboare, vorba vine, cineva în intimitatea ta, în viața ta de toate zilele, ba...

Așa că, mă întorc cu mulți ani în urmă și mă minunez singură cum am făcut față dublelor, triplelor îndatoriri: ca secretar literar, ca soție, ca mamă... Azi sunt și bunică, am patru nepoți, așa că s-ar zice că am reușit, chiar dacă nu perfect.

Cu mențiunea că trebuie să ai și un pic de noroc. Eu l-am avut: un soț înțelegător și mereu alături, responsabil și educat, cititor pasionat, cu real respect pentru femei (a fost mijlociul între două surori!), pliindu-se atent după programul meu (e drept, nu mereu cu aceeași plăcere.. uneori era intrigat de câte ore se lucra peste program), el totuși cu program de fabrică, fix (ca inginer), doi băieți care nu mi-au făcut probleme... nici cu învățătura, nici cu comportarea . Când erau mici, grădinița era lângă teatru, eu îi duceam, cineva îi lua la ora prânzului și îi ducea acasă. Rar de tot îi luam la birou, cel mult o oră, dacă aveam ceva urgent de terminat. Flaviu, mai mare cu trei ani ca Mihnea, știa la 4 ani, toate capitalele lumii. Colegii se amuzau întrebându-l și încercând să-l încurce. Nu se lăsa intimidat, era sigur... Dacă nu aveam ceva urgent sau puteam „lucra de acasă”, ne duceam să mâncăm toți trei , iar eu, sigur, mă întorceam seara la spectacol. E drept că întotdeauna am avut directori, colegi și prieteni care cunoșteau perfect volumul de muncă, nu erau birocrați , nu se uitau la ceas, când plec, când vin, important era că știau că-mi fac treaba și aveau încredere în mine. De altfel de citit piese, sute de piese, traduceri recente sau „piese originale” (românul nu s-a născut doar poet, ci sigur și dramaturg) citeam seara, noaptea, acasă, or controlul lecturii era un test perfect. La birou nu prea apucam să citesc, rezolvam corespondența, răspundeam la solicitările ziarelor, ale posturilor de radio TV, mergeam cu juriile, de multe ori duminica, uneori în județ (la formațiile de teatru sătesc, școlar etc.), organizam întâlniri cu elevii în licee și școli generale, dar câte nu făceam... Era și moda ședințelor, de programare, de partid, de sindicat... De vizionări, ce să mai zic, interne, externe , bine că nu și internaționale... Aveam acasă, în acei ani, cât erau copiii mici, o femeie care mă ajuta la treburile casei , dar cel mai des venea mama mea. O mamă de vis și o bunică senzațională care nu le făcea toate plăcintele, prăjiturile, gogoșile, clătitele din lume, ci le spunea și zeci de poezii pe care le știa „din cap”. Verile, copiii mai mergeau în tabere, apoi tot la bunici la țară erau. Bunicul le croia din lemn săbii, puști, pistoale, arcuri și câte cele... Jocul prin via cu struguri era o mare bucurie, butucii erau ascunzători faine... Băieții o adorau , au avut parte de ea până după terminarea facultății.... Ca elevi la Liceul Emanoil Gojdu (erau obligați să se poarte impecabil: acolo a fost în anii 30 director unchiul bunicului, eminentul profesor Teodor Neș, acolo a învățat și bunicul și tatăl lor... Patru generații.. 

E drept că am introdus, cu tact, o oarecare disciplină. Știam fiecare cu ce puteam fi de folos familiei. Acum doi-trei ani, am dat prin pungile, cam prea multe, cu hârtii , de un plic mare plin cu bilețele. Ce-o fi, mi-am zis, dar nu m-am mirat, fiindcă aveam obiceiul să păstrez tot ce era scris... aruncam la coș doar după ce citeam fiecare hârtiuță.. de vină e așa zisa deformație profesională... Un document e un document...

Ce erau? Nici mai mult, nici mai puțin, decât „indicații prețioase”, sfaturi și uneori ordine ale mamei către fiii ei... Ce să mănânce, ce să cumpere, să -și facă lecțiile, ba și ce să citească. Volumele SHAKESPEARE erau la patul lor , controlam ce au citit, apoi trebuiau să-mi povestească.. Le-a prins bine. Odată, la Festivalul Național era și Flaviu, student la Politehnică,  la București . După un spectacol cu o piesă de Shakespeare, spectacol la care era și Doina Modola cu studenții ei, s-a încins o dezbatere la care ea l-a invitat , fiindu-ne Doina bună prietenă, și pe Flaviu. Ce să vezi, zice Doina, viitorii artiști n-au citit piesa, doar inginerul Pop o știa..

Flaviu și Mihnea își spuneau uneori Flaviadze și Mahadze, după ce văzuseră vreun film georgian. Tânăra actriță Tania Filip, care debuta la Oradea într-un fermecător spectacol muzical MARRY POPPINS, era odată la noi acasă și s-a amuzat auzindu-i pe băieți cum se strigau. Acum câțiva ani, în hol la Teatrul Bulandra, m-a întrebat brusc, râzând , ce mai fac Flaviadze și Mahadze ; colegele prezente s-au mirat, cine-or fi  ăia? Nou prilej de amintiri și de amuzament.

Dar să revin. De gătit, găteam mereu ceva simplu, nesofisticat, seara sau dimineața de la 7 la 8.  Sau seara, după ce adormeau copiii. Soțul meu mă ajuta cu ce putea. El ieșea pe ușa casei dimineața la 6, 30.  Nu mă trezea, își lua singur micul dejun și ujina, cum zic ardelenii. Știa că nu de puține ori citeam noaptea până după unu. Piesele - de recitit cele clasice, dar, mai ales cele contemporane, la care se adăugau zeci de texte (pe unele nici nu le-aș numi piese) trimise de „autori români”, mulți fără  pic de talent, dar în stare să mă reclame la Minister pentru lipsă de atenție față de... autorii români.... Mă întorc...

De vreo două ori băieții ori s-au trezit cumva pe scenă. În spectacolul „Emigranții”, Sandu Colpacci i-a pus într-o fotografie cu Ana, garderobiera, pasămite ca fiind fotografia cu mama și copiii; era a unuia din cei doi emigranți. Destul de mare, înrămată, atârna pe zidul scorojit al beciului unde locuiau . Băieții se lăudau la colegi că uite, ăia doi, din poză, noi suntem. De atunci Ana mă întreba mereu: Ce mai fac copiii mei ? 

Pe Mihnea, împreună cu Anca și Lioara Bradu, fetele... directorului (Mircea Bradu ), regizorul  Ion Olteanu i-a distribuit în monumentalul său spectacol, OCCISIO  GREGORII IN MOLDAVIA VODAE TRAGEDICE EXPRESSA. Primul text de teatru în limba română. O descoperire relativ recentă. Era anul 1978. Ținuți strâns de poala Horholinei (Anca Miere Chirilă, mămoasă cât încape!), cei trei copii ai ei, lângă un brăduț, încheiau spectacolul care, din  motive lesne de înțeles, producea o impresie și o emoție cu totul excepționale. Aplauzele, chiar furtunoase din final, li s-or fi părând că le sunt adresate lor, îi vedeam că erau mereu plini de încântare, asta până când apăreau artiștii , unul mai bun ca altul  (Dorel Urlățeanu, artist emerit, Nicolae Toma, Ion Mâinea, Simona Constantinescu, Eugen Țugulea, Anca Miere Chirilă, Ion Abrudan, Mircea Constantinescu, Ileana Iurciuc, Jean Săndulescu, Nicolae Barosan... Când a aflat că primesc și câțiva bănuți, ne întreba „Când am spectacol? Sau când ne dau ... salariul?”.

Ceea ce cred că ne-a salvat pe toți era umorul. Râsul. Povesteam mult, râdeam, ne întreceam care mai de care să fim spirituali... Nu reușeam desigur tot timpul, dar ne străduiam, așa se spune, nu ? 

Casa noastră  era deschisă, prieteni din oraș sau veniți din alte părți ne călcau pragul, fără rezerve și mofturi, deși aveam doar două camere într-un bloc nou nouț din cartierul Rogerius. Uneori ne întâlneam în oraș, la Maricica, arhicunoscută șefă de restaurant, mare iubitoare de teatru și de oamenii care-l slujeau... Când veneau la Oradea prieteni, nu dădeam petreceri, dar puneam ceva pe masă, un vin sau o pălincă, o slănină cu ceapă, orice, și stăteam de vorbă... 

E drept că soțul meu, inginer chimist, dar cu serioase preocupări pentru alchimie și filosofie și bun cunoscător al istoriei orașului Oradea, se dovedea mai întotdeauna un companion plăcut... Nemaivorbind că a scris câteva cărți de filosofie și Alchimie, ba și un Dicționar de alchimie, ceea ce pe mulți dintre prieteni i-a interesat... așa că discuțiile porneau de la teatru, dar ajungeau și în zonele magice ale athanorului alchimic.

Cred că le-o fi prins bine și băieților Oricum știau multe despre teatru și continuă și azi să-i intereseze. Cu toate astea nici unul din ei nu a ales... teatrul, ci Politehnica... Totuși, cel mic, Mihnea, ajuns de tânăr inginer electronist la Lyon, a urmat, la îndemnul PreaSfințitului Iosif,  Teologia ortodoxă - Saint Serge - la Paris și azi e și preot , duminicile și slujește în biserică. 

Cei doi feciori ne-au făcut fericiți bunici. Flaviu cu soția lui Mihaela (economistă) au un băiat, Alex, student la Construcții, anul întâi. Mihnea cu soția lui Anca (juristă) au trei copii: Theodor, 18 ani, student, Victor, 15 ani, Anamaria, 10 ani, elevi. 

Sunt o bunică modernă, comunic cu ei pe whatsapp, pe video, ne scriem etc. Mai sobru, bunicul preferă comunicarea directă...