Claudia Millian este fiica lui Ion Millian, inginer petrolist (cu origini grecești), și a Mariei. Absolventă a Școlii de Belle-Arte (1911) și a Conservatorului Regal de Muzică și Artă dramatică din București (la clasa Luciei Sturdza Bulandra). A debutat cu versuri în ziarul „Lumina” (1906), pe când era încă elevă de liceu la Ploiești, iar, în calitate de dramaturgă, în 10 aprilie 1914, cu piesa Masca, reprezentată pe scena Teatrului Național din București. În aceeași zi se oficiază cununia civilă a acesteia cu scriitorul Ion Minulescu (după un prim mariaj, eșuat, cu publicistul Christea N. Dumitrescu-Cridim). Cei doi aveau deja o fetiță, Mioara, născută în 1911, care va deveni artist plastic. Tot în 1914, Claudia Millian debutează în volum, cu placheta de versuri Garoafe roșii. Face parte din grupul simboliștilor grupați înainte de Primul Război Mondial în jurul revistei „Insula”. Lucrează în perioada interbelică ca profesoară de desen și istoria artelor, apoi directoare la Școala de Sericicultură, în paralel cu o foarte intensă activitate publicistică. A colaborat de-a lungul timpului la reviste precum „Voința Prahovei”, „Lumina”, „Biruința”, „Viața literară”, „Falanga”, „Versuri și proză”, „Epoca”, „Insula”, „Flacăra”, „Viitorul”, „Adevărul literar și artistic”, „Insula”, „Flacăra”, „Adevărul”, „Dimineața”, „Revista scriitoarelor și scriitorilor români”, „Rampa”, „Cuvântul femeilor”, „Cuvântul liber”, „Universul”. A semnat uneori cu numele Claudia (Millian-)Cridim, Dim. (sau D. Șerban), Rozina sau Claudia Minulescu. Pentru contribuția ei la la înființarea Societății Scriitorilor Români din Franța și la strângerea relațiilor dintre oamenii de artă francezi și români a fost distinsă cu Les Palmes Académiques. A fost membră a Societății Scriitorilor Români și co-fondatoare a Societății Autorilor Dramatici Români. După instalarea comunismului publică mai mult traduceri și stilizări. 

Piese de teatru: 

Ultima rugăciune, 1911;

Vendeta, 1912;

Iertarea, 1912;

Masca. Comedie dramatică într-un act, un fragm. publicat în Viitorul, VII, nr. 2403, sâmbătă, 18 oct. 1914, p. 2 (premieră absolută în 10 aprilie 1914 la Teatrul Național din București);

Rozina. Comedie dramatică în 3 acte, București, 1919 (premieră absolută în 18 febr. 1919 la Teatrul Național din București);  

După paravan. Comedie boemă într-un act, publicată în Citiți-mă. Magazin literar, nr. 1, decembrie 1921;

Șapte gâște potcovite. Comedie provincială într-un act, București, 1932 (premieră absolută în 29 febr. 1932 la Teatrul Național din București); inclusă în Antologia piesei românești într-un act, ediție, studiu introductiv, note bibliografice de Valentin Silvestru, vol. II, Cluj, Editura Dacia, 1980 și în vol. Vreau să trăiesc, îngr. și pref. Nina Stănculescu, București, 1983:

Piesa Șapte gâște potcovite pe site-ul BCU Iași: 

https://dspace.bcu-iasi.ro/handle/123456789/14876 

Subiectul: Șapte gâște potcovite, această „comedie provincială într-un act” a Claudiei Millian, apărută la Editura Vremea din capitală în 1932, mi se pare mai în ton cu gustul actual decât melodramatica Vreau să trăiesc, piesa pe care criticul Șerban Cioculescu o considera capodopera dramaturgei (și care s-a bucurat de cele mai numeroase și mai entuziaste cronici la premieră dintre toate piesele autoarei).  După cum notează același critic în legătură cu Șapte gâște...:

„Critica şi-a manifestat legitima surprindere plăcută faţă de realismul prezentării unui cadru în care mişună, creionate veridic şi uneori crud, modeste personaje ale unui orăşel oltenesc, cu ocazia unei înmormântări, în cafeneaua necercetată de obicei, sau cu consumatori «pe cretă» a numitului Stan. Este în fond, această «comedie dramatică», drama unui om cumsecade, îndrăgostit de soţia lui, o tânără frivolă, doritoare de aventuri şi de lux, când descoperă infidelitatea ei şi o repudiază, cu inima sfâşiată. Comicul de situaţie culminează, când, după înmormântare, cafeneaua se umple cu clienţi insolvabili, dintre care unul singur face excepţie, şi în care străluceşte prin pretenţie veleitarul Bran, publicist şi poet ratat, fratele lui Stan. Simbolic contrast, nu-i aşa, între fratele cumsecade, dar nefericit şi cel de ridiculă boemă, dublet naţional onomastic neaşteptat?” (Șerban Cioculescu, „Teatrul Claudiei Millian”, în România literară, XX, nr. 9, joi, 26 februarie 1987, p. 7.) (A.H.)

La Cârciuma din Șosea. Comedie în trei acte (autoarea scria la ea după ce terminase Șapte gâște potcovite, ca o continuare, probabil);

Vreau să trăiesc. Piesă în 3 acte și patru tablouri, București, 1937, inclusă ulterior în vol. Vreau să trăiesc, îngr. și pref. Nina Stănculescu, București, 1983 (premieră absolută în 23 martie 1937 la Teatrul Național din București; titlu de lucru: Convalescentul; marele premiu național al Comitetului de lectură al Teatrului Național):

Subiectul: „În familia arhitectului Nour drama apare din clipa când acesta s-a însurat cu o fată mult mai tânără decât el – o tânără de aceeași vârstă cu copiii lui. Pasiunea lui Nour pentru tânăra și frumoasa nouă soție gonește, încetul cu încetul, toate relicvele care amintesc pe mama copiilor. Este primul simptom că aceștia nu se vor apropia niciodată de noua soție a tatălui. Prezența continuă a familiei, a fratelui defunctei, aduce o complicitate în plus împotriva intrusei. O luptă inegală. O victorie facilă. Dar o neprevăzută defecțiune sparge lotul celor trei. Iubirea gonește ura. Dar e o iubire mai groaznică, mai primejdioasă decât ura. O iubire care sporește... ura. 

Fiul lui Nour s-a îndrăgostit de tânăra soție a tatălui. A fost la început tandrețe temperată, pornită din devoțiunea femeii de a îngriji pe tânărul bolnav. O neînțeleasă afecțiune devotată, căci soția, prinsă între severitatea masivă a unui bărbat vârstnic și gluma agresivă a unui misogin, era de mult atrasă de o imagine care-i stăruia ispititoare înainte. 

Iubirea crește (odată cu drama), nervoasă, iritantă, chinuită de întrebări, de prejudecăți, de încercuiri morale (în căutare de compromisuri). Apoi pornește năvalnic. Trece la mărturisiri, la complicități, la înfruntări. Sora, chemată de zvonurile presimțirei, sosește de departe, înarmată cu toate cruzimile împotriva celei cari i-a luat locul mamei. Descoperă aci și o infamie nebănuită: trădarea necredincioasei, trădarea fiului... Și, totuși, trebuie să se facă și ea complicea celor doi. Un întreg complot împotriva soțului trădat. Un complot al tăcerii. Căci divulgarea, cunoașterea adevărului, l-ar ucide. Dar... dar bătrânul a aflat. Știe totul. Știe ceva mai mult, ceea ce nimeni nu bănuiește: că fata lui nu vede altă ieșire decât moartea femeii vinovate și și-a luat asupra ei sarcina de a face justiție. Înșelat, trădat, cu un fiu căzut pradă unei pasiuni intolerabile, cu o fiică cercetată de gândurile crimei, omul vede în acest ravagiu al destinului o ieșire mai simplă. Se va sacrifica el. Va simula o boală, apoi o moarte subită. (Să nu le lase copiilor nici umbră de remușcare a sinuciderii.) Cumnatul, medic legist, trebuie să constate moartea subită, să fie complice la soluția de sacrificiu. 

Dar justiția, legea oamenilor, își cere întâietate asupra legilor firii. Iubirea vinovată se cere pedepsită. Și cinicul medic de cadavre, răzvrătitul împotriva tuturor legilor și așezărilor omenești, trece de partea legii împotriva injustiției transpământene. E și acolo o mai nedreaptă orânduire a lucrurilor decât în așezarea imperfectă a socialului omenesc. El va face gestul expiratoriu. El își va lua sarcina acestei inumane umanități. Va împlini justiția imanentă, în care pare-se că nimeni nu mai crede.” (V. Timuș, „Cornica dramatică. Teatrul Național: «Vreau să trăiesc», piesă în 3 acte (4 tablouri) de d-na Claudia Millian”, în Rampa, 20, nr. 5760, joi, 25 martie 1937, p. 1.)

Fericirea mea. Comedie dramatică în 3 acte, nepublicată (premieră absolută în 26 oct. 1939 la Studioul Teatrului Național din București);

Veronica. Piesă în 5 tablouri, 1942, publicată postum în vol. Vreau să trăiesc, îngr. și pref. Nina Stănculescu, București, 1983 (premieră absolută în 3 aprilie 1971 la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani)

Piesa Veronica (teatru radiofonic):

https://www.youtube.com/watch?v=asiAPrW6EnI 

Subiectul: Dragostea dintre Veronica Micle și Eminescu. Reprezentarea în epocă a piesei a fost oprită de protestele presei și ale unor intelectuali care nu vedeau cu ochi buni transformarea lui Eminescu în personaj de teatru (care ar fi echivalat, în opinia majorității celor care s-au exprimat în marginea subiectului, cu coborârea poetului de pe soclu). Problema a generat inclusiv o anchetă în ziarul Vremea, desfășurată între 20 sept. și 4 oct. 1942, la care au răspuns o serie de scriitori și critici, precum Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, E. Lovinescu, Romulus Dianu, Tudor Arghezi, Al. O. Teodoreanu, Tudor Mușatescu, Victor Ion Popa, Victor Eftimiu ș.a. Interesantă e poziția lui Camil Petrescu, care s-a numărat printre cei ce s-au opus reprezentării lui Eminescu pe scenă, cu argumentul că autorul dramatic care s-ar încumeta să-l portretizeze ar trebui să îl depășească în talent pe poet, lucru imposibil (v. „D-nii Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Eugen Lovinescu și Romulus Dianu răspund dacă POATE FI ADUS EMINESCU PE SCENA TEATRULUI NAȚIONAL”, în Vremea, XIV, nr. 666, duminică, 20 sept. 1942, p. 9). Or, mai târziu, solicitat de culturnicii comuniști, Camil Petrescu avea să scrie, în 1952 (la centenar), o piesă despre Caragiale în vremea lui, autor de care era realmente fascinat. Oare considera Camil Petrescu că l-a depășit, totuși, în talent pe Nenea Iancu?... Dar nu numai Caragiale e portretizat în această piesă, ci și Eminescu însuși. Să se fi răsucit Camil Petrescu în privința posibilității reprezentării sale în urma unui „declic în conștiință”?  (A.H.)

Ana Ipătescu. Piesă istorică în 3 acte, 1948, publicată postum în vol. Vreau să trăiesc, îngr. și pref. Nina Stănculescu, București, 1983, nejucată; 

Poetul de la Buchenwald (rămasă în manuscris);

Dioscurii (manuscris neterminat); 

Vreau să trăiesc (Șapte gâște potcovite, Vreau să trăiesc, Veronica, Ana Ipătescu, Cronici dramatice), îngr. și pref. Nina Stănculescu, București, 1983. 

 

Alte scrieri: Garoafe roșii, București, 1914; Cântări pentru pasărea albastră, București, 1922; Întregire, București, 1936; Claudia Millian despre Ion Minulescu, București, 1968; Cartea mea de aduceri aminte, îngr. și pref. Mihai Gafița, București, 1972; Cartea a patra, îngr. și pref. Mihai Gafița, București, 1974; Cântări pentru pasărea albastră, îngr. și pref. Elena Piru, București, 1975. 

Repere bibliografice: Vezi Dicționarul general al literaturii române al Academiei Române și Dicționarul scriitorilor români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu. 

Link-uri: 

Articol preluat (fără semnalarea sursei) din Dicționarul scriitorilor români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu: 

https://www.referatele.com/referate/romana/Claudia-Millian-Minulescu/index.php 

Material tv despre Casa memorială Ion Minulescu și Claudia Millian:

https://www.youtube.com/watch?v=BITvitB06qw