Maria Gornic

„Lumea păpuşilor şi a poveştilor pentru copii este o lume de mister. Îmi place grozav această penumbră în care nu se vede prea bine, dar se simte acut.” 

Când fiica lor a absolvit studiile liceale, Tudor și Floare Gornic aveau viitorul tinerei plănuit: va urma școala de medicină și va deveni doctoriță. 

Zicala „omul potrivit, la locul potrivit” a vegheat asupra carierei Mariei Gornic, poate cea  mai longevivă actriță mântuitoare din țară. Viitoarea doctoriță, la vârsta de 19 ani, invitată de o prietenă, participă din curiozitate la cursurile Școlii Populare de Artă din Timișoara. Aici, a observat-o domnul Drapel, secretarul literar al Teatrului de Păpuși din oraș, care a insistat ca ea să se prezinte la concursul pentru ocuparea postului vacant de păpușar al instituției. S-a prezentat și, pe lângă poeziile pentru copii pe care a fost ghidată să le prezinte, a spus și Facerea lumii de Tudor Arghezi, iar inițiativa și interpretarea poeziei, într-un teatru pentru copii, au fost apreciate. În paralel, a început să susțină examenele de la medicină, dar la ultimul dintre ele nu s-a mai prezentat, deoarece era deja angajată a Teatrului de Păpuși din Timișoara. Era anul 1967. 

Cuța, așa cum o cunoaște toată lumea, la început nu știa mai nimic despre această formă de artă. Așadar, au urmat ani intensivi de muncă. Își începe cariera sub mentoratul Floricăi Teodoru – directoarea și fondatoarea Teatrului, dar și una dintre profesoarele din școlile de păpușărie din țară, apoi și sub subtila supraveghere a Zairei Manta.

În anul 1968 se deschide la București a doua serie la cursurile pentru păpușari, unde Maria Gornic este trimisă de teatru. La vremea respectivă, nu era vorba despre o facultate, ci despre o specializare în domeniu pentru o perioadă de doi ani, cu obligativitatea ca după absolvire să lucrezi pentru minim cinci ani la instituția trimițătoare. La București, se susțineau cursuri de dimineață și până seara cu o pauză de două ore la prânz. Printre profesorii formatori pe care i-a avut Maria Gornic se număra și Brîndușa Zaița-Silvestru și Dorina Tănăsescu. Seara era timpul destinat consumului cultural. Cursanții aveau intrare liberă la orice spectacol de teatru din oraș. Astfel, în cei doi ani petrecuți la specializarea de la București, Cuța și-a îmbogățit cultura teatrală prin vizionarea unui număr impresionant de spectacole, nu doar de teatru de păpuși, ci și de teatru de dramă, printre care producții ale marilor regizori a vremii: Lucian Pintilie, David Esrig, Liviu Ciulei etc. 

În generație cu Maria Gornic au absolvit în jur de 15 actori mânuitori printre care: Doina Fănățeanu Dejica (a fost asociată Teatrului de Păpuși din Cluj-Napoca), Marina Marinescu, Sonia Giba-Neagu (la Teatrul Țăndărică București), Alexandra (Dida) Anchidin (la Teatrul de păpuși „Așchiuță” din Pitești), George Roca (la Teatrul de păpuși din Oradea) ș.a. 

Anul 1977 și-a lăsat amprenta asupra viitorului Mariei Gornic, deoarece diploma de absolvire a cursului de perfecționare a fost pierdută sub dărâmăturile cutremurului. Nu a reușit să obțină un duplicat. Lipsa unui document care să îi ateste studiile a împiedicat-o să înceapă o carieră didactică. Cu toate acestea, a mentorat mulți actori și a predat alături de Kovács Ildikó în cadrul atelierelor organizate de regizoare, a lucrat pentru o vreme în spital cu copii cu autism și a predat teatru de păpuși educatoarelor (deoarece în perioada comunistă teatrul de păpuși devenise un instrument de educare). 

Deplasările frecvente din anii ’80, în condiții grele de lucru – ploaie, noroi, săli mari neîncălzite, plus lipsa echipamentului de sonorizare și amplificare –, au lăsat-o pe Cuța la propriu, fără glas. S-a operat la corzile vocale la București, dar a doua zi după intervenție a jucat spectacolul Croitorașul cel viteaz în regia lui Victor Cârcu. Acest lucru i-a făcut recuperarea mult mai grea, iar vocea ei s-a schimbat. Ea consideră că și din acest motiv a jucat multe roluri de băieței, de fetițe neascultătoare, roluri negative care îi plăceau la nebunie – dacă o urau copiii îngrozitor, însemna că își făcea bine meseria. 

Maria Gornic a fost distribuită „la Teatrul Merlin din Timișoara în peste 280 de producții, în aproximativ 40 de spectacole la Teatrul independent Iulia și „la maghiari (Teatrul Maghiar) am jucat și pe scândură la Victor Ioan Frunză în Hamlet și la Beatrice Rancea în Șatra”¹. A colaborat și cu Teatrul Auăleu la producția spectacolului Paricidul de Ion Sava în regia lui Ovidiu Mihăiță. Spectacolul era adresat publicului adult – un monolog al unui actor care urmează să aibă o reprezentație peste câteva ore și își repetă scena matricidului. S-a găsit o formulă inedită prin care vocea actorului se suprapunea perfect peste gesturile unei marionete pe care Maria Gornic o primise cadou cu ani în urmă și o mânuia cu multă atenție și îndemânare.²

Deși a lucrat cu foarte mulți regizori, nu are un spectacol preferat, dar își amintește cu drag de regizorul Victor Cârcu (poet și textier al trupei Phoenix) și de spectacolele lucrate împreună: Ultima licornă, o piesă cu subtext politic care a trecut neobservată de cenzura comunistă, Croitorașul cel viteaz și Ivan Turbincă. 

În calitate de regizoare este autoarea unor spectacole precum O poveste de iarnă, Noua poveste a Scufiței Roșii, Iepurașul de Paști, Sf. Martin – teatru de umbre, Ghetuțele vesele, toate montate la Teatrul Merlin; Cireșica și Gâscănelul, Cireșica la Zoo, Zâna lacului, Întâmplări la mare, Cei trei purceluși, regizate pentru Teatrul independent Iulia; Zâna lacului (spectacol cu marionete) la Teatrul  de Marionete din Arad și Vecinele la Teatrul Râmnicu Vâlcea. În decursul carierei a scris și articole de presă, însă doar în numele teatrului de păpuși. 

A fost căsătorită, căsnicie în urma căreia Cuța a devenit mamă pentru doi copii. La prima sarcină, în luna a noua era încă la scenă jucând în spectacolul Noua poveste a Scufiței Roșii. S-a reîntors la scenă după doar 3 luni. De ce? Pentru că îi plăcea. După 13 ani de căsnicie a divorțat și de atunci a devenit mamă singură. Regretă că a pierdut multe momente frumoase alături de cei doi copii ai săi, dar i-a plăcut teatrul de păpuși atât de mult, încât simțea că nu putea să stea departe de scenă.

 Astăzi breasla o cunoaște ca fiind o „foarte talentată mânuitoare şi actriţă, interpretă excelentă a unei palete vaste de roluri, s-a impus ca una dintre cele mai bune artiste de gen din ţară”.³

Cuța și-a sărbătorit aniversarea de 77 de ani pe scenă – cu repetiții dimineața și spectacol seara (Făt-Frumos din lacrimă, regia Alexandru Mihăescu), spunând în gura mare că are o zi perfectă. Cu toate acestea, unele dintre spectacole le-a predat. Chiar dacă încă este plină de vitalitate și poate să joace orice rol, consideră că „a preda ștafeta” reprezintă normalitatea. Faptul că este încă în teatru e un mare avantaj pentru ea, deoarece poate să își predea rolurile personal, să ofere ghidaj și să fie mentor pentru cei mai tineri. 

Chiar dacă meseria aleasă de ea implică mult ludic și curiozitate, Maria Gornic a luat mereu joaca aceasta în serios, fără să minimalizeze sau să discrediteze munca depusă și publicul căruia se adresează. Este cea mai pasionată actriță mântuitoare pe care am întâlnit-o, un om frumos, care s-a bucurat mereu de viață și pentru care profesia este totul. Activează de 58 de ani neîntrerupți pe scena culturală din Timișoara, dar pentru efortul depus până în prezent consider că a primit prea puțină vizibilitate, prea puține spații în presa de specialitate și mai ales prea puțină validare din partea breslei teatrului românesc. 

Note de subsol

1.  Interviu personal realizat cu ocazia documentării expoziției de față.

2.  Cristina Modreanu, caiet program Festivalul internațional de teatru Atelier, 20-17 iunie 2009, Baia Mare, p. 22

3.  https://www.teatrultandarica.ro/personalitati-g/, consultat la data 22.12.2024