Teatrul de păpuși | Cancelled

Teatrul de păpuși, la mijlocul secolului XIX, a fost interzis în România.¹ Personajele străvechi (de exemplu Vasilache și Mărioara) erau vulgare, agresive și aveau caracteristici precum: nuditatea, încălcarea regulilor, patosul, grotescul și umorul trivial. În acea perioadă, teatrul de păpuși devenise probabil una dintre cele mai controversate forme de free speech – ascunși după paravan, păpușarii dădeau glas personajelor, construite din lemn și cârpe, într-o manieră satirică și criticau „fără perdea” clasa socială de top. Astfel, păpușarul se transformase din animator al străzii în critic al societății și al sistemelor de guvernare. Odată cu apariția autorităților, aceștia își luau tălpășița până a putea fi văzuți la față. Dar cuvântul nu fugea odată cu artistul păpușar, acesta rămânea și circula în mentalitatea colectivă.

Teatrul de păpuși a fost un actant important al ideilor inovatoare, al criticii societății, la crearea unei opinii publice și a contribuit la dezvoltarea culturii și a societății. În trecut, această formă de teatru era destinată adulților, prin conținutul deocheat și critic.

În România, după anul 1860, activitatea teatrului de păpuși a început treptat să fie reglementată. Mai întâi, prin Acta păpușarilor, care menționa că: „... Păpușile nu vor purta haine militare sau nu vor fi asemănătoare unei persoane, ci obișnuite, și nu vor întrebuința vorbe murdare sau atinse de guvern ori de vreo persoană”.²

Pe nesimțite, forța anarhică a teatrului de păpuși s-a stins.

Noțiunea de copilărie este una nouă. Viața copiilor din secolele trecute era extrem de diferită de cea a copiilor din zilele noastre. De-a lungul istoriei, copiii au fost priviți ba ca niște păcătoși din născare, ba ca exponenți ai unei presupuse inocențe angelice. În Occident, de-abia începând cu secolul al XX-lea copiii au început să nu mai fie atât de expuși morții, abandonului sau bătăilor, iar relațiile dintre părinți și copii au intrat într-o epocă a înțelegerii reciproce. Tot în această perioadă au început să se dezvolte materiale flexibile, adaptate, de învățare și educație specifice copiilor.

În România, suprapus peste faptul că noțiunea de copilărie este una nouă, odată cu apariția regimului comunist care avea nevoie de instrumente de educare a publicului foarte tânăr, dar și cu instituționalizarea masivă a teatrelor din țară, au pornit și programele ce utilizau teatrul de păpuși ca instrument de educare în masă. Astfel, a rezultat etichetarea teatrului de păpuși ca fiind o formă de artă eminamente destinată copiilor.

Eticheta rezistă până astăzi atât din punct de vedere al politicilor culturale și a poziționării breslei față de aceasta. Atât de rapid a fost absorbită această schimbare de mentalitate, încât astăzi, la o căutare în DEX, observăm că deși păpușa ca obiect a avut de-a lungul istoriei valențe religioase, apoi valențe politice, astăzi ea are sensuri asociate copilăriei, copilului, infantilului, facilului: „1. Jucărie care reprezintă de obicei un copil, făcută din carton, din celuloid, din lemn etc. […] 

1.2. Epitet dat unei fetițe (sau unei femei) frumoase. 

Ca o păpușă = drăgălașă; atrăgătoare.”³

Apoi, tot din DEX, observăm că noțiunea de păpușar a căpătat la nivel colectiv și un sens peiorativ, defăimător pentru artiștii din breaslă: 

„2. Artist care dă spectacole de păpuși, manevrându-le cu mâna sau conducându-le din culise printr-un sistem de sfori; (în trecut) persoană care dădea reprezentații cu păpuși la bâlciuri. 

2.1. figurat: Actor lipsit de talent. sinonime: cabotin”⁴

Pentru a contrabalansa reducerea la tăcere a dialogului pe care obișnuia să îl aibă teatrul de păpuși în societate, prin etichetarea acestuia în timp ca fiind un produs cultural dedicat exclusiv copiilor și prin desconsiderarea artiștilor din breaslă, teatrul de păpuși s-a luptat pentru revalidare și repoziționare pe scena culturală din România, căutând susținere atât din partea politicilor culturale, cât și din partea breslei și a publicului adult.

Toate aceste intervenții au împins teatrul de păpuși, ca formă de artă, dinspre centru către periferia scenei culturale. Actorii din domeniu au fost catalogați ca fiind artiști de o clasă inferioară, care joacă sau jucau „numai” la teatru de păpuși. Chiar mai mult, sub prejudecata bazată pe sintagma „Oameni mici, probleme mici! Oameni mari, probleme mari!”, s-a întipărit în limbaj noțiunea de „teatru mic” – pentru teatrul de păpuși și „teatru mare” -  pentru cel de dramă (destinat publicului adult). Având în vedere acest lucru, alături de restul asocierilor peiorative prezentate mai sus, se ridică întrebarea de ce un artist ar mai dori să se asocieze breslei de păpușari?

Nu sunt puțini cei care, motivați în principal de pasiune, au întreprins eforturi considerabile pentru a păstra această formă de artă în țară, pentru a sprijini dezvoltarea teatrului de păpuși și pentru a contribui la schimbarea mentalității colective ce reduce păpușa și pe cei care o mânuiesc la o dimensiune infantilă.

Note de subsol

1. https://www.teatrultandarica.ro/teatrul-de-animatie-din-romania-schita-cronologica/ accesat la data 20.11.2024

2.  Daniel Stanciu, Teatrul tradițional și teatrul cult de animație. Origini și influențe, București, Editura Pro Universitaria, 2023, p. 112

3.  www.dexonline.ro accesat la data 21.11.2024

4. Ibidem